La 50 nu la 80

Ruxandra Hurezean, redactor-șef adjunct Transilvania Reporter

Nu am realizat multă vreme ce se întâmplă cu noi. Suntem prima generație de jurnaliști liberi. Liberi să asanam jungla, să trăim sălbăticia tranziției pe cont propriu. Într-o țară coruptă, pusă să ne extermine. Mai nemâncați, cu tenișii rupți, cu sufletul gol, prin mizeria post-comunismului. Fără siguranța zilei de mâine, înghețați în viscolul iernii, plouați până la piele sau copți de friptoare vara. Uneori fără bani pentru bateriile din reportofon. Fără bani pentru un taxi sau un sandvich. Cu patroni penali, fără cărți de muncă, asigurări de sănătate sau siguranța unei pensii mai târziu.

Am descoperit diferența dintre ce înseamnă să fii jurnalist în România și jurnalist în occident când am fost la summitul NATO. Între noi și ei era o linie de demarcație vizibilă cu ochiul liber. Ei aveau cămăși apretate, laptopuri și telefoane performante, pantofi de piele și serviete, erau relaxați, știau ce au de făcut. Noi eram rupți în coate și ne miram cât pot să vorbească ei la telefoane, spre deosebire de noi care aveam un număr limitat de minute alocate. N-am luat taxi, m-a dus un coleg cu metroul să economisim bani. O lume săracă și ticăloasă a fost lumea noastră în care jurnaliștii au fost puși să supraviețuiască. Puși de ei, de conștiința lor. Dar și de ce se întâmpla în jur.

Mie mi se întâmpla să zbor dintr-un loc în altul, cu frenezie, din mină la maternități, spitale de TBC, de cancer, pe granița morții, în pușcării. Nici nu-mi dădeam seama cât de afectată eram, cât de impregnată mă întorceam până când o colegă citind textele a zis că ar trebui ca ziariștii să fie decontaminați după astfel de incursiuni, precum soldații când se întorc din teatrele de război. Am fost întotdeauna nebună după meseria asta. Nu-mi trebuia decontaminare. Mă umpleam de ea așa cum era. Credeam că nu există limite. Până când soțul meu, și el jurnalist, a căzut într-o dimineață din picioare. Făcuse infarct.

Nu ne-am oprit. Dar înțeleg mai bine decât până atunci că zgura lumii se depune și-n tine, pe venele și-n măduva ta. Că nu scapi ușor. Meseria asta, indiferent dacă o faci în studiouri sau pe străzi, este teribil de consumatoare. Îți cere energie, putere, timp. Rezistență la singurătate sau sărăcie. Îți și dă enorm, te îmbogățește cu experiențe pe care nicio alta nu ți le oferă. Îți deschide mintea și sufletul. Dar chiar greutatea acestei „bogății” te poate doborî într-o zi. Vei adormi sub ea ca sub o plapumă prea grea.

Noi descoperim abia acum, când am început să murim, la 50 nu la 80, cam ce ni s-a întâmplat. Însă, vă asigur, nu e nimic de regretat.

Postaţi un comentariu