Jurnal de scriitor

Viorel Cacoveanu, scriitor

În lumea comunistă – mă grăbesc să adaug din spirit de dreptate şi adevăr –, impusă din afară cu violenţe de Uniunea Sovietică, în strânsă prietenie şi adânc respect cu USA şi Anglia, s-a construit la noi enorm de la fabrici şi combinate până la şcoli, spitale, căi ferate şi baraje. S-a construit imens şi bine, dar şi prost. Au fost şi ani duri şi dureroşi pentru ţară şi popor, dar şi bogaţi şi rodnici, ca apoi, la sfârşitul lumii comuniste, stupizenia şi batjocura să nu cunoască limite. Câteva exemple din jurnalul meu de scriitor, ţinut decenii la rând şi pe care le fac publice acum. Parcă nu-mi vine să cred că mie, celui care le-a scris, mi s-au întâmplat toate acelea. Ba, am fost şi involuntarul lor „erou”. Deci…

Martie 1962. După ani buni în care am lucrat în redacţie ca un colaborator extern, am fost angajat şi, printre alte răspunderi, m-am ocupat şi de rubrica sport. În fiecare luni dimineaţă mă duceam cu materialele sportive la viză, la secţia de propagandă a Comitetului regional Cluj al P.C.R. De sport răspundea la regiune un tovarăş activist, ins fără liceu, promovat din producţie. Într-o zi, după ce a verificat clasamentele diviziilor A şi B, mi-a spus hotărât: „Puneţi „U” pe locul 7 şi Steagul Roşu Braşov pe locul 8!” I-am explicat, timid, că nu se poate, că braşovenii au un golaveraj mai bun… „ – Tovarăşe, m-a atenţionat scurt activistul, la noi în judeţ „U” să fie pe locul 7, să dăm satisfacţie cititorilor şi publicului, cei din Braşov, în ziarul lor, să-şi pună echipa pe locul 7.” Până la urmă, cei din redacţia „Făclia” au copiat clasamentul din Scânteia. Iar Scânteia nu putea fi nici contestată nici contrazisă.

Mai 1987. Spre sfârşitul lumii comuniste se petreceau lucruri care întreceau orice imaginaţie. Se anunţase o vizită oficială la Cluj-Napoca a Tovarăşului şi, evident, a nelipsitei Tovarăşe. S-au luat măsuri inimaginabile pentru ca vizita să fie una exemplară. În repertoriul Teatrului Naţional se afla spectacolul cu comedia „Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare. În mintea pe cât de slugarnică pe atât de bolnavă a unora s-a luat o măsură drastică: într-o noapte, peste toate afişele cu „Scorpia” s-au lipit altele, ca să nu se dea naştere la interpretări, să nu creadă cineva că e vorba de tovarăşa Lenuţa. De Lenuţa care, în bună măsură, adaug eu azi, i-a grăbit drumul tovarăşului spre Târgovişte.

Octombrie 1983. O întâmplare uluitoare m-a avut ca nefericit şi involuntar erou pe mine, semnatarul acestor rânduri în jurnal. Trebuie să scriu tot, să rămână o mărturie peste vremi. Deoarece Radio Europa Liberă vorbise elogios într-o emisiune despre cartea mea de umor Aprobare pentru un tango şi a înjurat nonstop regimul, partidul şi conducerea lui, mi-au fost scoase spectacolele cu Valsul de la miezul nopţii şi Mă propun director de pe scenele din Cluj, Baia Mare, Timişoara şi Reşiţa; plus cărţi alungate din edituri sau din planurile editoriale. După insistenţe şi memorii la C.C.E.S. şi C.C. al P.C.R. mi s-a aprobat doar jucarea unei piese şi apariţia unei cărţi în următorii şapte ani. Cum şi de ce am ajuns propriul meu erou?

Prin 1978–1980, pictorul Al. Mohi mi-a făcut un portret în ulei şi mi l-a dat cadou. Ţinea la mine şi aveam dese după-amieze sau seri de calde dialoguri şi speranţe. Îmi arăta ce a mai lucrat, mă întreba ce mai scriu. Cu vreo zece zile în urmă, Mohi îmi cere portretul. De ce? Împlinind o anumită vârstă i s-a aprobat o retrospectivă la Târgu Mureş. I-am dus bucuros tabloul. După nici o săptămână, mă sună şi mă cheamă urgent la dumnealui. Îmi spune:

– Viorel dragă, sunt om bătrân, am o viaţă de trudă şi o operă în urmă, dar n-am crezut că pot fi tratat, umilit, jignit în aşa hal. Ce crezi, prin ce am trecut?

– Nu ştiu, dar nu vă enervaţi, domnule Mohi. Avem de răbdat mult şi multe. Să fim tari!

– Viorel, ai fost cenzurat iar! Tabloul tău a fost scos din expoziţia de la Târgu Mureş. Am pus vreo douăzeci de portrete, a explicat Mohi. Portretul este, într-un fel, doctoratul pictorului. Nu mulţi pictori fac portrete. La Târgu Mureş o comisie ideologică a vizionat şi aprobat expoziţia. Mi-a scos toate portretele celor aflaţi în viaţă.

Râd. Mă mir, nu cred, parcă aştept să fie o glumă. E imposibil să fie aşa ceva.

– Nu e de râs Viorel, spune Mohi. A venit o directivă de sus de tot şi n-am avut încotro. Comisia a trecut prin faţa fiecărui tablou. Dialogul mergea cam aşa: „Cine e?” „Victor Papilian, mare medic, scriitor, fost director al Teatrului naţional.” „Trăieşte?” „A murit.” „Sigur?!” „Pot aduce copie după certificatul de deces.” „Acesta?”  „Octavian Fodor, mare medic, profesor, academician, fost rector la I.M.F.” „Trăieşte?” „Nu, a murit.”  Mai departe: „Aici?” „E Viorel Cacoveanu, scriitor, prozator, dramaturg, apreciat ziarist.” „Trăieşte?” „Da.” „Îi scoatem tabloul. Dacă trăieşte nu poate figura cu un tablou într-o expoziţie.” „Şi uite aşa, zice Mohi, ţi-am adus tabloul acasă”. Şi mi-l aduce de lângă un dulap.

Consemnez uluit tot acest fapt cumplit şi incredibil, rămâne o mărturie peste ani. Şi poate peste veacuri. De care, culmea, am uitat şi eu! Noroc cu Jurnalul…

1 Comentariu

Postaţi un comentariu