Între țațe sau umor despre lumea politică

Viorel Cacoveanu, scriitor

Lumea de azi e și tristă și comică, dar prea des tragică. Crize de tot felul vin pe capul ei. De câteva decenii, de când lumea e unipolară, civilizația, omenirea bat pasul pe loc, dacă nu se duc înapoi ca racul invincibil. O gâlceavă, o ceartă fără răgaz, acuze interminabile, brambureală cât încape, sau acțiuni reciproce care nu rezolvă nimic, summituri care fac și desfac nimeni nu știe ce și de ce, toate presărate cu atentate tragice domină lumea de azi. Cea mai mare criză a civilizației moderne o constituie lipsa unor adevărați înțelepți și judecați oameni politici și, mai ales, a unor conducători de stat care să lumineze noaptea epocii lor.

În lipsa lor, privitimismul uman iese la iveală și pune pe gânduri milioane de oameni. Marile puteri, în frunte cu imperiul mondial SUA, sunt ca niște țațe care se întâlnesc zilnic în piața politică unde se ceartă, se mint și se înșală, se amenință de formă și se poartă după cum bate vântul, se sabotează fără pice jenă una pe alta. Dacă azi intuiești o vagă speranță de înțelegere și bine, a doua zi e totul pe dos și începe, mai bine zis continuă, mahalaua. Toată lumea dă sfaturi, idei, planuri și proiecte, dar nimeni nu ascultă, nu respectă și nu ia în serios pe nimeni. Cei mari pun guverne celor mici, le aleg președinții, le numesc premierii (lor) și sucesc mințile națiunilor prin tot felul de fundații și societăți așa zis deschise. Pentru cine și de ce nu ni se spune. Unii înțelegem.

I-am văzut recent pe trei lideri vremelnici ai lumii cum se dădeau mari. Putin se ciorovăia negru de supărare cu turcul Erdogan, care încă se mai crede sultanul Europei, i-a doborât un avion care bombarda pașnic Siria, mai exact Statul Islamic. Iar dincolo, Obama se bucura ca un copil că un curcan a scăpat cu viață chiar de Ziua Recunoștinței. Și curcanul, și Obama, cu urechile lui ca niște radare, depind de alții! Obama știe acest lucru, curcanul, nu! Aviounul rușilor a intrat câteva minute în spațiul aerian al Turciei. Și turciii l-au doborât pe dată. Nu cu spahiii care au ajuns la porțile Vienei și n-au putu trece mai departe, ci cu F15 și F16 americane. Erdogan mai are în sufletul lui, măreția de ieri a imperiului său și se vrea mare. Mult mai mare pe cât este, ba așteaptă și scuze de la Putin că i-a doborât Suhoiul. Să vezi cum e turcul, ceea ce noi știm demult. De partea opusă Rusia se vrea și este încă o mare putere, cam strâmtorată de toți; ba chair un imperiu care vrea porția lui din globușorul nostru prea mic pentru puteri așa de mari. Pe vremuri, și URSS, ca Turcia Otomană, a stăpânit o bună parte din Europa de Est, e drept scoasă la vânzare de binomul SUA – Marea Britanie. Rușii lui Putin caută ajutor și înțelegere în Europa, că peste Ocean nu se aude și nu se vede nimic. Genială întrebarea lui Putin către Erdogan: „Dacă avionul era american, l-ar fi doborât?!!!”.

Cât despre spionaj, doar o vorbă. Ele e mai vechi decât lumea! Cine nu spionează, piere, zice un dicton al istoriei de acum câteva miide ani. Amintesc un exemplu asupra căruia am mai stăruit. La 1 mai 1960, un avion U2 a plecat de la Peshawar, din Pakistan și trebuia să parcurgă 4.700 km, peste URSS, urmând să ajungă în Norvegia și să filmeze tot ce aveau rușii: rachete, baze militare, fabrici miltare și tot restul. Avionul a fost doborât cu o rachetă Volkov la ordinul lui Nikita, celebru și el personaj politic. Americanii, cu Eisenhower în frunte, au făcut bășcălie, susținând că era un avion meteorologic care se rătăcise din greșeală… Ei erau convinși că a murit pilotul și avionul s-a făcut praf. Sovieticii au arătat și aparatele și pe pilotul Power!! Credeți că și-a cerut cineva scuze? Cum se vrea, azi, Erdogan, plin de forță sub umbrela lui F15!

Voi încheia să rămân tot în domeniul umorului cu ceea ce spus Mark Twain: „Dacă omul l-ar fi creat pe om i s-ar fi făcut rușine de opera sa”. Subscriu, nu de alta, dar sun umorist.


Publicitate

Postaţi un comentariu