Inaugurarea erei Trump: un discurs pentru neliniștea noastră. S-ar bate oare acest președinte pentru noi?

Valentin Naumescu, diplomat

Puncte cheie:

  • 20 ianuarie 2017. S-a intrat oficial în era Trump, deschisă de votul americanilor din 8 noiembrie 2016 și făcută posibilă de un sistem electoral indirect, văzut de tot mai mulți ca incorect din perspectiva reprezentativității democratice și a națiunii americane înțelese ca un tot unitar, în care șef al executivului devine candidatul care a obținut mai puțin cu aproape trei milioane de voturi decât contracandidata sa. Oricât s-ar invoca aici argumentul cu necesitatea reducerii discrepanțelor între statele mari și statele mici din cadrul federației, valabil poate pentru alegerea senatorilor, acesta nu funcționează când e vorba de un vot cu caracter național, în care se ajunge, iată, la situația paradoxală ca învingător să fie declarat un candidat pe care majoritatea americanilor care s-au prezentat la urne nu l-au dorit;
  • Discursul de inaugurare al celui de-al 45-lea președinte al Statelor Unite fost sforăitor, ultrapopulist, teribil de superficial ca registru de abordare politică (la fel ca discursurile sale din campanie, de altfel), împănat cu vorbe mari și formule generaliste. Dacă ar fi fost rostit pe meleagurile noastre, apelul la fericirea tuturor bărbaților și femeilor și la măreția țării ar fi trimis ce certitudine la Caragiale. Știu, se poate contraargumenta că, discursul de inaugurare fiind adresat marelui public, nu Congresului sau unor medii avizate, trebuia să fie formulat în termeni cât mai simpli. Totuși, chiar și în această formă, discursul președintelui Trump a avut capacitatea să transmită un semnal care dă fiori acelora dintre noi care mai contam pe „îngerul păzitor” de peste Atlantic, pe rolul Americii de garant al securității și apartenenței noastre la lumea occidentală;
  • “America First”. Iată așadar mugurii Doctrinei Trump. Pe vremuri, acesta era simbolul mișcării izolaționiste, care se pronunța pentru neintrarea Americii în Al Doilea Război Mondial. “Ne vom ocupa în primul rând de interesele noastre, de joburile noastre, de frontierele noastre”. Cu menționări explicite pentru politica internă și pentru politica externă care urmează, noul președinte a punctat de fiecare dată că acțiunea guvernului său va viza cu prioritate interesele Americii (chestiune evidentă de altfel pentru președintele SUA, dar care dobândește o semnificație doar când este menționată explicit) și a remarcat, poate mult prea sugestiv, că “am apărat frontierele altora în loc să le apărăm pe ale noastre”;
  • Pentru președintele primei puteri a lumii, care câștigat în secolul XX trei mari războaie în Europa (două războaie mondiale și Războiul Rece), eliberând de tot atâtea ori națiunile europene de invadatori și regimuri opresive și promovând pe scară largă visul prosperității și promisiunea democrației liberale, aceasta este, prin implicațiile din subtext, o schimbare de paradigmă care nu poate decât să (ne) îngrijoreze;
  • Pentru a da la o parte balastul discuției și estompările “diplomatice”, vă propun să atacăm direct miezul problemei, chintesența relației noastre cu Statele Unite și NATO: aplicarea stricto sensu a art. 5 din Tratatul Alianței Nord-Atlantice. Pentru asta dorim parteneriatul strategic cu Statele Unite și apartenența la NATO, pentru a fi cât mai siguri posibil într-o regiune prin definiție nesigură. Nu ne-am făcut și nu ne facem iluzii prea mari despre apropierea economică/investițională, academică sau culturală între două țări atât de îndepărtate, la propriu și la figurat. În cazul unei agresiuni despre care, să nu ne învârtim în jurul cozii, toată lumea știe că nu ar putea veni, în această parte a lumii, decât dinspre Rusia, ar sări oare acest președinte să ne apere? Este dispusă administrația Trump să țină influența Rusiei departe de granițele noastre, din toate punctele de vedere, în ceea ce se numește un război hibrid?

*

Nu spun că este rău intenționat, dar Trump pleacă de la premise greșite. Ca să explicăm în limbajul lui, America was great atunci când a inspirat lumea, când a învins dictatori și regimuri ale terorii la mare distanță de frontierele sale, pe alte continente, când a câștigat războaie și a eliberat popoare, când a promovat valorile și ordinea liberală în lume. America a fost măreață atunci când a ajutat națiunile Europei să fie libere, nu când s-a izolat între granițele sale. Strălucirea și puterea Statelor Unite au fost recunoscute atunci când au fost altruiste și au luptat pe fronturi care nu erau ale lor, iar nu atunci când s-au închis între Atlantic și Pacific.
Grandoarea și prestigiul internațional al Americii au fost confirmate prin neprețuitele și decisivele intervenții în favoarea libertății: cele din Primul Război Mondial, din programul universalist al Președintelui Woodrow Wilson de la 1918, care a dat șansa națiunilor din Europa Centrală și de Est să-și edifice state naționale suverane, din debarcarea în Normandia și eliberarea Europei de Vest în Al Doilea Război Mondial, din lansarea Planului Marshall, din doctrina îndiguirii Uniunii Sovietice (containment) și formarea NATO ca scut al democrațiilor liberale în fața tentațiilor expansioniste ale comunismului, din faimosul discurs Ich bin ein Berliner rostit de președintele John F. Kennedy la Berlin în 1963, din câștigarea Războiului Rece, din cuprinderea Europei Centrale în Alianța Nord-Atlantică, din desfășurarea diviziilor de tancuri în Polonia și, da, din construirea scutului antirachetă în România și Polonia sau din semnalele energice privind combaterea corupției din aparatul politic și administrativ al unor țări încă vulnerabile. Prin toate acestea, America a fost măreață iar puterea ei a crescut înzecit, pe măsura angajamentelor internaționale pe care și le-a luat. Renunțarea la toate aceste lucruri nu ar face nicidecum America mai puternică, ci dimpotrivă, mai slabă, mai lipsită de influență și de atractivitate. Cineva din primul cerc al puterii de la Washington trebuie să-i explice la un moment dat președintelui Trump aceste adevăruri simple, esențiale. După cum am văzut la audierile din Congres, există în noua echipă politică suficiente figuri credibile, cu o bună înțelegere a statutului Americii de primă putere a lumii și a angajamentelor internaționale asumate de generațiile trecute ale leadership-ului de peste Atlantic.
Nu voi ezita să răspund la întrebarea centrală a acestui articol. Așadar, s-ar bate oare noul președinte al Americii pentru noi? Ar apăra America de astăzi țările din Flancul Estic al spațiului euroatlantic de influența nefastă a Rusiei? Și nu mă refer exclusiv la o apărare în termeni militari, deși aceasta este, la urma urmei, esențială, ci la toate formele de apărare posibile, care protejează o țară încă vulnerabilă, așa cum este de exemplu România, pentru a nu fi deturnată de pe traiectoria occidentală pe care a intrat cu greu, acum un deceniu.
Nu. Răspunsul pe care îl ofer eu este, din păcate, acum nu. Așa cum arată în acest debut strident și voit “revoluționar” al președinției sale, în care liderul de la Casa Albă vrea neapărat să facă lucrurile altfel decât predecesorii săi, pe plan intern și internațional, Donald J. Trump nu ar ridica avioanele americane de la sol, nu ar riposta și nu ar suplimenta diviziile de tancuri din Europa, într-o nefericită și evident nedorită ciocnire cu Rusia, pentru a respinge o eventuală agresiune punctuală, undeva pe Flancul Estic al NATO. Ca fost investitor imobiliar, nu ar înțelege rațiunea pentru care America ar trebui să facă acest lucru, în termenii analizei cost-beneficiu. Ar fi mai degrabă tentat să verifice dacă cel în cauză, “clientul”, și-a plătit la timp facturile la Apărare iar bărbații și femeile din Statele Unite nu și-ar vedea cumva fericirea diminuată, prin daunele bugetare aduse de o intervenție în favoarea aliatului. Desigur, sperăm ca o asemenea agresiune să nu aibă loc niciodată, nici în nordul, nici în sudul Flancului Estic, dar mă tem că inexistența în sine a agresiunii a rămas singurul factor care ne mai protejează libertățile și securitatea în acest moment.
După acest răspuns deloc optimist, mă grăbesc să spun, la fel de limpede, că lucrurile se pot totuși schimba pe parcursul mandatului. Nu ar fi singurul caz când un președinte american și-a început mandatul într-o anumită cheie, pentru a-l continua sau încheia într-una cu totul diferită. Un eveniment neprevăzut, o anumită transformare politică sau economică a lumii sau pur și simplu cunoașterea mai aprofundată a lucrurilor, prin discuții cu anturajul său politic, îl pot face pe un președinte să se angajeze în acțiuni și strategii care erau de neconceput la startul mandatului. Pentru a ne referi doar la situații relativ recente și nu la întreaga istorie americană, să evocăm câteva cazuri de după 1989. Bill Clinton câștigase surprinzător în fața republicanului George Bursh Sr. în 1992, la puțină vreme după ce America triumfase în Războiul Rece și rămăsese singura mare putere a lumii, pentru că a intuit prevalența temei economice în fața celor strategico-militare, pentru ca mai apoi același Bill Clinton să devină președintele intervențiilor militare din fosta Iugoslavie sau al primei lărgiri a NATO. La fel s-a întâmplat cu George Bush Jr. care începuse placid un mandat ce părea calat pe teme de economie internă, pentru ca după 11 septembrie 2001 să devină artizanul Războiului contra Terorii și al campaniilor intens controversate din Afganistan și Irak. În fine, așa s-a întâmplat și cu Barack Obama, care a început pacifist, cu dorința de “resetare a relațiilor cu Rusia”, în 2009, pentru a încheia, opt ani mai târziu, într-o ostilitate extremă în relația cu Moscova.
Așa cum se profilează acum, în primele zile ale mandatului, președintele Trump nu este o garanție pentru securitatea Europei. Nici platforma sa electorală, nici discursul de la învestitură, nici semnalele/declarațiile preliminare despre viziunea sa asupra relațiilor cu Rusia nu sunt de natură să ne liniștească. Mai degrabă vedem semnele unei extrem de nocive distanțări politico-economice Statele Unite-Germania, alimentată și de declarațiile recente ale președintelui Trump privind mărirea la 35% a taxelor pentru autoturismele germane Daimler Benz, BMW sau VW fabricate și aduse din Mexic1 și de răspunsul înțepat al vicecancelarului social-democrat Sigmar Gabriel (temperate, ce-i drept, imediat de moderația tradițională a Angelei Merkel), al unei continue răciri a parteneriatului transatlantic, care va pune în umbră inclusiv NATO, al diviziunii puternice a societății americane, care persistă, așa cum am prevăzut anul trecut, și după consumarea momentului electoral.
Toate acestea reflectă vulnerabilități de care Rusia poate profita acum în regiunea noastră, într-o formă sau alta. Nu știu pentru cât timp. Dar ceea ce știm este că, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv care a părut uneori doar o întâmplare istorică, uneori din necesități strategice îndelung procesate, alteori forțată de împrejurări, America a revenit întotdeauna la vocația sa universală, la rolul său de primă mare putere a lumii, de garant al libertăților și securității națiunilor democratice. Nu putem decât să sperăm că va înțelege și președintele Trump, la un moment dat, că numai prin menținerea aliaților și asumarea unor responsabilități globale în favoarea valorilor liberale (responsabilități pe care, prin imensul ei potențial și prin datele ei intrinseci, numai America le poate îndeplini cu succes), această administrație ar putea contribui la restaurarea măreției Statelor Unite în sistemul internațional.


Publicitate

Postaţi un comentariu