În slujba Europei

Septimiu Moga, economist

Text realizat de Septimiu Moga, economist

Undeva la marginea de miazănoapte a Europei, acum mai bine de un secol, un tânăr intelectual era rănit de moarte și agoniza alături de alți camarazi de-ai săi într-un spital de campanie pestilențial în care gemetele și invocarea divinității se amestecau cu mirosul de puroi și moarte. Se aflase la datorie în slujba unui împărat și pentru o patrie care era prea puțin şi a lui. Deși îmbrăcase haina militară nu purta armă pentru că era preot.

Pentru a da curaj soldaților români înrolați în numele unui imperiu cu mai mult de două viteze, preotul a îmbrăcat și haina militară. În înnegurata Galiţie, sub focul tunurilor și sub tirul puștilor muscale,  tineri intelectuali, țărani, muncitori, fie că erau români, maghiari sau sași își făceau curaj unii altora și căutau un scurt refugiu în pacea liturghiei sau împăcarea eternă a împărtășaniei. Acolo unde moartea era la fiecare pas, timpul începea să nu mai aibă nici răbdare nici relevanță. Dumnezeu era în toate, în puținele provizii, în plosca cu apă sălcie, în scrisorile de acasă, în hazardul șrapnelelor sau gloanțelor inamice, în bolile necruțătoare specifice condițiilor infernale de trai. Preotul trebuia să fie aproape de cei de la care sufletul se ridica spre o lume mai bună, să le îndrume calea spre divinitate, spre absolutul spre care veneau tot mai multe coloane de tineri. Dar și pentru el a venit rândul, mult prea devreme să fie chemat spre simfonia cerească a îngerilor. Patria îi va fi fost recunoscătoare?

Vestea morţii iminente a soţului a venit ca un fulger necruțător pentru tânăra sa soție. Disperată, cu  un copil prea mic ca să înțeleagă pe deplin drama familială și tragedia unei lumi în agonie, încerca să invoce o minune divină pentru a lua asupra ei măcar o parte din suferinţa soţului de departe. Fotografia de pe noptieră, îl arăta pe cel ce era acum între cer și pământ cu o privire și un surâs jucăuș și blând. Speranța de atunci rămăsese captivă într-un instantaneu surprins pe o hârtie fotografică, timpul nu mai avea relevanţă, viitorul  încetase să mai existe. Atunci, tânăra soție s-a decis să plece pe frontul din Galiția pentru a-i alina agonia soţului muribund. L-a mai văzut odată, deși trupul era zdrobit, chipul ostașului lui Dumnezeu era senin, ca cerul care îl primea în a sa împărăție din momentul procesiunii funerare.

Copila de acasă, lăsată în grija unei mătuși aștepta cu nerăbdare venirea mamei, încercând să-i pregătească o surpriză, cu zâmbetul său neprețuit, cu bucuria infantilă fără de griji, chiar dacă războiul era la frontierele împărăției pământești. Nici tânăra mamă nu s-a mai întors, circumstanțele morții sale au rămas pe veci necunoscute. Motivele decesului unei mame văduve deveniseră importante rațiuni de stat. Orfană de ambii părinți, mica copilă avea în față un veac, pe care, după ce naivitatea copilăriei a trecut, trebuia să-l urmeze, să-l trăiască, un viitor care va deveni un prezent amar despre care prea puține avea să afle, un veac pe care oamenii și națiunile l-au trăit într-o singurătate ciudată. Un secol care a umplut arhivele secrete, cu dosare care pot arată din ce rațiuni de stat copilul acela, care din întâmplare a fost bunica mea, a trebuit să rămână orfană.

Totul a pornit de la una din multiplele crize din Balcani, de la un glonț al unui om nemulțumit de lumea nedreaptă în care trăia. Măcinat de bolile sărăciei, Gavrilo Princip, incanta împreună cu prietenii săi versuri patriotice la mormântul eroilor națiunii lor, invocând o moarte sub semnul eliberării naționale. Lumea, aşa cum o vedea el, era condusă de o mână de oameni, după principii şi cutume anacronice într-o vreme când omenirea se schimba din ce în ce mai repede, fiind păzită de o armată de salon formată din tineri naivi visau să moară în acordurile marșului lui  Radetzky pentru împărat. Nu avea să tracă mult timp până când focul războiului îi va maturiza prematur.

Franz Ferdinand fusese privit ca o rază de speranță pentru românii ardeleni, admirat dar totodată detestat pentru că era parte a unui sistem politic și social învechit. Oamenii observau societatea polarizată și falsele ei ierarhi care nu le acorda șanse egale pentru a-și croi  viitorul. Imperiul era departe de a fi o patrie a tuturor, era o țară a unor oligarhi. Omul, micul proprietar, micul comerciant, burghezul inovator, nu avea prea multe de spus într-o monarhie autarhică, cu toate evoluțiile democratice.

Criza economică din 1873 a zdruncinat puternic sistemul economic european și mondial, aducând mai mult în lumină inegalitățile existente în lume, problema barierelor protecționiste sau recrudescența naționalismului sau chiar a rasismului. Dacă luăm numai exemplul Imperiului Austro-Ungar, PIB-ul pe locuitor a Ungariei era 1870 de 69% din valoarea indicatorului realizat de Austria. (Pentru a ne face o imagine și mai elocventă, Ungaria avea un PIB per capita de numai 30% cel al Regatului Unit și aproape jumătate din cel al Franței și Germaniei). Inegalitățile economice existau și între diferitele regiuni ale Ungariei, între clasele sociale și, poate cel mai important între națiunile din această parte a monarhiei. Până în ajunul Marelui Război, Ungaria a reușit să micșoreze puțin decalajul față de Austria, la 78% cu toată dezvoltarea destul de importantă a industriei (Doar foarte puțin față de Marea Britanie față de care PIB-ul pe locuitor era de numai 34%).

Transilvania era nu doar la periferia imperiului dar și la periferia economică a Europei. Creșterea PIB pe locuitor s-a făcut și în condițiile unui spor demografic consistent, fapt care a atras un nivel redus al veniturilor pe gospodărie și o polarizare semnificativă a veniturilor. Între anii 1829 și 1910  variația anuală a venitului real a scăzut în medie în Transilvania cu 0,4% în timp ce în Viena (ca regiune distinctă) și Ungaria ritmul anual de creștere în aceiași perioadă a fost pozitiv, de 1,35% și respectiv 0,2%. În perioada 1896 – 1910 în Ardeal creșterea medie anuală a venitul mediu real a fost de numai 0,47% în timp ce în Ungaria avansul a fost mai pronunțat, de 1,5%.

Europa era scindată în state sau regiuni bogate și zone sărace. Țările de la periferie, despărțite de scurt timp de suzeranitatea otomană, cedau mare parte din avantajele economice în scopul obținerii unei protecții a marilor coloși ai lumii.

Aflate pe ruta celebrului tren Orient Expres, țările balcanice și cele din răsăritul occidentului erau admirate de privilegiații Europei din goana trenului, care le etala peisaje necunoscute, oameni în straie exotice, care păreau imaginile mai umanizate ale personajelor care populau ținuturile fantastice imaginate de autori medievali a căror identitate era și ea pusă de multe ori sub semnul fantasticului, a mitului. Balcanii păreau o poveste stranie ce va sfârși atunci când hipnotizatorul va bate din palme și va rupe magia poveștii.

Războiul a fost însă cât se poate de real. O lume aparentă teoretică mai degrabă livrescă se întâlnise cu o lume reală și făcuse explozie. Belle epoque a fost timpul marilor experimente economice, filozofice, sociale, culturale, a exploziei științelor, în care cartea și laboratorul au căpătat valențe nebănuite. Cunoașterea tindea către abstract, către reproducerea științelor exacte în mediul social.

Nassim N. Taleb ne atrage și azi atenția: “Dacă știți toate condițiile posibile ale unui sistem fizic, teoretic (…), puteți proiecta comportamentul său și în viitor. Dar asta privește numai corpurile neînsuflețite. Când sunt implicate chestiuni sociale, ne lovim de un obstacol de netrecut. Este cu totul altceva să facem proiecții în viitor atunci când sunt implicați oameni, dacă îi considerăm ființe umane dotate cu liber arbitru.” Cu alte cuvinte au fost câteva personalități care au crezut că vor cunoaște viitorul umanității, fără a-l considera pe om centrul lumii ci doar un jucător, mai mult sau mai puțin rațional.

Zilele trecute Papa Francisc a spus, în încercarea de a reconcilia un continent dezbinat de prea multe crize, că esența, etimologia cuvântului criză își are originea în verbul grecesc krino, care înseamnă a discerne, a cântării, a evalua. Acum este timpul de a discerne, de a căuta să aflăm ceea ce este esențial pentru a construi viitorul, este o provocare și o oportunitate.

Crizele ar trebui să ne stimuleze să cântărim realitatea, să o explorăm, să învățăm să o trăim cu gândul la semenii noștri, cu gândul la umanitate. Ca echitate economică nu suntem departe de anii premergători războiului care a pus capăt epocii frumoase. România are doar 23% din PIB-ul pe locuitor al Marii Britanii care s-a săturat de Europa (Ungaria la 29%) în termeni nominali și 52% din PIB-ul calculat la paritatea puterii de cumpărare (Ungaria la 64%) și cam la același nivel față de Austria. Nici alți vecini ai României nu o duc mai bine din punct de vedere economic. Migrația masivă din zona centrală și răsăriteană a Europei a creat probleme sociale cumplite în aceste țări, afectându-le ceea ce economiștii numesc PIB-ul potențial prin plecarea elitelor și a populațiilor fertile în contextul unui spor natural negativ. În cealaltă Europă cu o viteză mai mare imigrația creează alte probleme, alte tensiuni.

În zorii secolului XX, în iluzia unei întoarceri rapide, cu mia de dolari, ardelenii alături de alți europeni au plecat spre Țara Făgăduinței îmbrăcați în hainele de acasă pentru a da o speranță pruncilor, dar unii dintre ei au construit o altă țară, o putere mondială. Astăzi același lucru se întâmplă dar spre alte făgăduințe. Mulți nu s-au mai întors, mulți nu se vor mai întoarce, iar fluxul financiar care ne dădea speranțe din remitențe către cei rămași va seca, la fel cum s-a întâmplat și odinioară. Timpul, la fel ca și în povestea cu fiul de împărat care a ajuns în țara tinereții veșnice și-a pierdut din relevanță acolo. Pe când vor dori să se întoarcă vor descoperi că timpul a trecut, mai repede, prea repede.

În laboratoarele relativității teoretice se fac scenarii despre Europa, la fel cum, cu un veac înainte se făceau jocurile de putere. Lângă un astfel de laborator șefii unor state foste beligerante au comemorat cu puține luni în urmă împreună masacrul de la Verdun. Și acolo poate că un preot a lăsat o fiică orfană, războiul și-a luat cu prisosință tributul de suferință. Astăzi, germani și francezi se închină împreună la mormintele eroilor cărora țara le-a fost recunoscătoare. Milioanele de cruci au nume, au identitatea unui suflet. În partea de răsărit a Europei, unde tânărul preot a murit în slujba unei Europe puternice crucile s-au pierdut, sufletele parcă răscolesc demonii. Armele nu au amuțit iar alți tineri pleacă încolonați spre o lume mai bună în slujba unor iluzii de laborator, sperând că o patrie le va fi recunoscătoare.


Publicitate

Postaţi un comentariu