„Îmbogăţiţii de revoluţie” şi consumul ostentativ ca mijloc de diferenţiere socială

Foto: Răzvan Rotta

Raportată atât la indivizi cât şi la ţări, polarizarea economică şi, împlicit, socială a atins cote de neimaginat. Ea a devenit realitate şi în România de azi. Fenomenul este privit cu admiraţie de către unii şi cu indignare sau indiferenţă de alţii.

Este adevărat că, din punct de vedere material, şi în comunism erau între indivizi diferenţe destul de mari. Dar, totuşi, până la Revoluţia din decembrie 1989, în România salariul maxim nu putea să-l depăşească pe cel minim mai mult de şase ori. Acum, discrepanţele au depăşit orice imaginaţie. Avem şi noi multimilionarii noştri în euro. Mulţi dintre ei au apărut într-un timp record. Şi, ceea ce este interesant, procentul lor de creştere anuală îl depăşeşte semnificativ pe cel al multimilionarilor din statele capitaliste avansate economic, unde durata de trecere a întreprinzătorilor din clasa mijlocie sau clasa de jos în rândul celor bogaţi a fost şi este şi acum mult mai îndelungată.

În cei peste 40 de ani de comunism, protipendada celor foarte bogaţi din România aproape a dispărut. În consecinţă, marea majoritate a celor cu bani foarte mulţi o constituie „îmbogăţiţii de revoluţie” (în anii ’20 ai secolului XX circula expresia „îmbogăţiţii de război”). Dar aceştia, deşi simt nevoia de a se manifesta asemenea persoanelor care dispun de multe averi, adică, sociologiceşte exprimat, să se comporte în conformitate cu noul „status” achiziţionat, neavând transmis din familia de origine un mod de comportament specific familiilor bogate, recurg la o mulţime de mijloace de epatare dintre care cel mai frecvent îl constituie consumul ostentativ. Dacă în vremurile trecute cei bogaţi încercau să impresioneze pe cei din jur atât cu bunurile materiale de care dispuneau, cât şi printr-o cultură elevată, îmbogăţiţii apăruţi după revoluţie, întrucât nu pot altfel, caută să strălucească doar prin imensele sume de bani cheltuite pentru achiziţionarea unor obiecte de lux, prin organizarea unor nunţi de basm pentru progenituri, botezuri unde se cheltuiesc sume fabuloase, concedii în ţări exotice la hoteluri cu cinci stele etc. etc.

Omogenizarea socială a constituit un obiectiv fundamental al societăţii comuniste care din punct de vedere material s-a realizat în parte. În postcomunism, printre alte cauze, şi ca o reacţie la procesul de omogenizare forţată, fenomenul de polarizare a luat proporţii de neimaginat care cu greu poate fi explicat în termeni raţionali. Şi, paradoxal, în timp ce se accentuează diferenţierea sub aspect material se produce o omogenizare, oamenii devenind tot mai egali, mai puţin eterogeni, cultural. Se pare că obiectivul comunist de omogenizare culturală se realizează acum. Dar nu în sensusl ridicării oamenilor simpli spre o cultură elevată, caracteristică elitei sociale, ci, invers, a coborârii spectaculoase a celor care se autopercep că fac parte din această categorie socială, spre nivelul de cultură al persoanelor cu pregătire intelectuală modestă. De altfel, mulţi dintre multimilionarii noştri au doar o cultură precară, submediocră, o cultură a aparenţelor care, folosind o expresie a lui Goblat, îi situează „într-o lume artificială”. Nedispunând de nici o superioritate culturală faţă de marea majoritate a oamenilor, care să le justifice poziţia socială pentru a o impune celor din jur, dorind, totuşi, să fie identificaţi cu marii bogaţi din alte ţări, al căror comportament îl mimează, fiind ajutaţi şi de mijloacele mass-media, ei caută să se diferenţieze de alţii, atrăgând atenţia asupra lor printr-un consum ostentativ de obiecte materiale. Şi unii dintre ei, fără a dispune de vocaţia şi pregătirea intelectuală necesară, vor cu tot dinadinsul să aibă funcţii politice pe care, de altfel, mulţi le obţin datorită averii de care dispun.

Sociologii şi economiştii preocupaţi de problema consumului apreciază că acesta este, în general, determinat de utilitatea produsului, de plăcerea pe care poate s-o producă celor care-l achiziţionează şi doar în al treilea rând de semnificaţia lui, adică de măsura în care respectivul produs îi conferă individului apartenenţa la o anumită categorie socială pe care vrea s-o afişeze celor din jur. Pentru oamenii cu o situaţie materială precară esenţial este „utilul”, eventual combinat cu „plăcutul”. Pentru cei care vor, cu tot dinadinsul, să se diferenţieze de alţii, în sensul exteriorizării pretinsei lor superiorităţi din punct de vedere material faţă de marea masă a oamenilor, mai importantă decât toate este semnificaţia obiectului cumpărat. Satisfacţia este oferită atât de imaginea publică admirativă a publicului larg, cât şi, mai ales, de invidia persoanleor faţă de care se găsesc în raporturi de concurenţă pe plan material sau social. În mentalitatea noilor îmbogăţiţi, consumul trebuie să aibă, neapărat, folosind doua sintagme create de sociologul american de origine norvegiană Veblen, o anumită „vizibilitate socială” un „efect demonstrativ” în sensul că în preţul produselor achiziţionate (consumul ostentativ) individul îşi exteriorizează bogăţia, implicit statutul său care-l diferenţiază social de marea masă de oameni, plasându-l în aşa-zisa „lume bună”. Dacă bunurile „umilifice” cum sunt cele cumpărate de la magazinele „second hand” scot în evidenţă, de regulă, sărăcia, cele „onorifice” sau de lux evidenţiază bogăţia. Atât cei cu vechime în rândul celor cu bani mulţi, cât, mai ales, cei relativ recent intraţi în această categorie socială – vor să-şi afişeze, neapărat rangul prin minivacanţe în ţinuturi exotice, unde în timp de două săptămâni cheltuiesc o sumă de bani, aproximativ egală cu salariul unui profesor de liceu la începutul carierei sale pe o perioadă de doi sau trei ani. Se înţelege că isprăvile de acest gen vor fi aduse la cunoştinţa redacţiilor ziarelor-tabloid care le vor publica pentru a produce senzaţie în rândul celor ahtiaţi după astfel de informaţii. Le plac, de asemenea, în acelaşi scop al afişării abundenţei materiale, petrecerile fastuoase, unde participarea necesită contribuţii financiare substanţiale („balul de cristal”, „balul operei” etc.), fără să-şi dea sama că, în această ambianţă, artificialele lor maniere apar într-o evidentă disonanţă cu structura lor de personalitate.

Întrucât nu au cultura necesară, iese în evideţă mai pregnant „inadecvarea” la un spaţiu social la care vor să aparţină dar care este în totalitate nepotrivit pentru ei. Aici, ca în cazul cheltuielilor exorbitante pe care le-au făcut în exoticele minivacanţe, îşi etalează averea prin bunurile de care dispun, afişându-şi nu doar consumul ostentativ, ci şi prostul gust care pe unii dintre ei îi caracterizează. Interesant ni se pare că, în mod obişnuit, „îmbogăţiţii de revoluţie” nu încearcă, sau nu vor, să se prezinte celor din jur ca oameni culţi. A fi cult nu mai este la modă. Concurenţa nu se mai manifestă sub aspect cultural. Unica valoare pasibilă de a fi afişată o reprezintă banul. Nu poţi concura cu ceea ce nu ai. Dacă, totuşi, foarte puţini dintre ei achiziţionează obiecte de artă o fac nu pentru valoarea artistică, ci pentru imaginea sau valoarea lor în bani. Şi pentru a fi mai bine înţeleşi, vom încheia cu un citat care ni se pare foarte potrivit pentru însemnările noastre: „Societatea cu adevărat bună este cu necesitate şi pretutindeni foarte mică. Dar, îndeobşte, serbările şi petrecerile strălucite şi zgomotoase au întotdeauna în ele ceva gol, poate chiar o disonanţă; tocmai fiindcă contrastează prea tare cu mizeria şi sărăcia existenţei omeneşti, iar contrastul face să se simtă mai bine adevărul” (Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă. Bucureşti, Saeculum, 2001, p. 109).

Text: Gheorghe Cordoş, sociolog

Distribuie:

Postaţi un comentariu