A fost Simion Bărnuţiu comunist?

În acest an se împlinesc 150 de ani de la trecerea în nemurire a lui Simion Bărnuţiu, gânditorul şi dascălul ce a alcătuit prin cărţile sale un sistem filosofic în stil postkantian. Editura „Caiete silvane” din Zalău mi-a solicitat pregătirea pentru tipar a Pedagogiei bărnuţiene, de la a cărei tipărire la anul, în 2015, vom număra 145 de ani.

Am recitit opera cărturarului, inclusiv ediţii recente datorate lui Ioan Chindriş şi Ionuţ Isac. Am parcurs şi exegeza şi am rămas stupefiat când am lecturat în monografia lui Corneliu Albu următoarele: „Simion Bărnuţiu a creat la Iaşi o şcoală de gândire, şcoala bărnuţiană, fiică bună a Şcolii Ardelene. A avut numeroşi aderenţi dar şi duşmani. Dintre aceştia din urmă cel mai stăruitor a fost Titu Maiorescu (fiul lui Ioan Trifu Maiorescu, cel mai bun prieten al lui Bărnuţiu), care a cerut, în şedinţa camerei, ţinută în ziua de 27 iunie 1871, desfiinţarea şcolii bărnuţiene pe motivul că «aceasta preconizează lichidarea definitivă a marei proprietăţi funciare şi distribuirea întregului pământ ţărănimei care, de fapt, îl lucrează, ceea ce este o teorie comunistă sângeroasă ce abia peste 200 de ani va îngădui să se vorbească de aşa ceva»”.

Ştim cu toţii din Critice atitudinea lui Maiorescu în „contra Şcoalei Bărnuţiu”, dar acolo, dincolo de spiritul polemic, discursul maiorescian se baza pe argumente culturale valabile şi astăzi, cu toată nedreptatea care i s-a făcut dascălului ieşean din Bocşa Sălajului.

Ceea ce a rostit însă în cameră ca politician criticul „formelor fără fond” este o enormitate, bună de servit pentru râsul curcilor.

Bărnuţiu a fost un liberal, precum Kogălniceanu, şi în calitate de consilier al lui Alexandru Ioan Cuza a susţinut „Legea rurală” din 1864 care a împroprietărit o parte din clăcaşii moşiilor din Moldova şi Muntenia.

Practic, pe Maiorescu l-a luat gura pe dinainte, cum se întâmplă şi astăzi cu unii vorbitori din clasa politică şi cu câţiva jurnalişti şi formatori de opinie.

Ne place, nu ne place societatea românească s-a despărţit de vechiul regim dictatorial în decembrie 1989.

Sigur că sunt încă reziduuri, mentalităţile se schimbă mai greu decât realităţile, dar cauza disfuncţionalităţilor din societatea românească nu stă doar în astfel de reziduuri.

Ceea ce nu au unii politicieni şi mulţi jurnalişti este ceva simplu. Le lipseşte cultura democraţiei. De aceea statul e slab, iar cetăţeanul sărăcit, iar datorită slăbiciunilor organizaţionale ale statului şi dezvoltarea sărăciei, societatea românească se îndreaptă „într-o direcţie greşită”, cum măsoară sondajele de opinie.

Există carenţe legislative majore, lipsesc proiectele de ţară, cele care să tempereze gâlceava politicianului român cu propria imagine. Partidele şi de la dreapta şi de la stânga au nevoie de reformare continuă, altfel spus, de mai multă democraţie şi mai puţină demagogie, care iată într-un moment neprielnic l-a sedus şi pe Titu Maiorescu. E bine de „luat aminte”, cum ne îndeamnă multe pagini din Pedagogia lui Bărnuţiu, o scriere pilduitoare pentru filosofia şi psihologia educaţiei, inclusiv în procesul de învăţare şi reînvăţare a democraţiei.