Exit și greve. Radiografia unui raport inegal

Alex Cistelecan, filosof și lector universitar.

De Alex Cistelecan

Privind retrospectiv, sezonul de vârf al protestelor muncitorești din România pare să fi fost prima decadă de după revoluție, cu un accent în chiar primii ani de democrație, urmat apoi de o nouă răbufnire spre sfârșitul deceniului, efect al privatizărilor brutale și, în general, al guvernării dezastruoase a dreptei dintre 1996 și 2000. Doi factori au contribuit la această intensitate și frecvență crescute a protestelor muncitorești: pe de o parte, iluzia că „democratizarea” societății românești post-comuniste va implica și o democratizare a relațiilor de muncă – iluzie rapid dezmințită de evenimentele care au mers exact în direcția opusă; și pe de altă parte, duritatea „terapiei de șoc”, a măsurilor neoliberale de privatizare și flexibilizare care au lovit câmpul muncii. Încet dar sigur, aceste mișcări muncitorești au fost înfrânte, așa încât, după anul 2000, asistăm la o aparentă acalmie în sânul relațiilor de muncă.

Acalmia aparentă nu a fost însă atât rezultatul unui compromis acceptabil pentru ambele părți la care s-ar fi ajuns în relațiile dintre capital și muncă, cât rezultatul victoriei capitalului asupra revendicărilor clasei muncitoare: demoralizată, dezorganizată și privată chiar și de posibilitatea unei strategii eficiente de rezistență la presiunile capitalului (alternativa voice-ului, conform Hirschmann), clasa muncitoare a rămas cu singura strategie realistă a exit-ului: emigrația masivă. Recentele proteste muncitorești de la Electrolux, Astrarail și altele par să ne pună în fața unei situații de alt ordin. În măsura în care putem extrapola o deplasare structurală din câteva greve disparate, s-ar spune că astăzi asistăm la o configurație puțin schimbată a raportului de forțe dintre capital și muncă. Desigur, la limită, în contrastul dintre cele două, ambele se prevalează de aceeași strategie de luptă: exit-ul capitalului vs. exit-ul forței de muncă. Altfel spus, amenințarea capitalului cu delocalizarea producției, în caz de pretenții „exagerate” ale muncitorilor vs. posibilitatea acestora din urmă (sporită de integrarea în UE) de a pleca în alte țări cu salarii și condiții de muncă mai decente. Tocmai evoluția raportului dintre aceste două strategii de luptă poate explica noua configurație a relațiilor de muncă de la noi: pe de o parte, plecarea unei mari părți a forțelor de producție spre Vest a scăzut presiunea „armatei industriale de rezervă” și a crescut astfel valoarea forței de muncă rămase – în măsura în care e tot mai rară, pretențiile sale la salarii decente au un impact mult mai mare. Pe de altă parte, în măsura în care nu e angajat în simpla exploatare a forței de muncă ieftine și a resurselor prime, altfel spus, în măsura în care e angajat într-o ramură de producție cu valoare adăugată ce presupune investiții considerabile în mijloacele de producție și infrastructură, capitalul poate tot mai greu să închidă fabricile peste noapte și să mute pur și simplu producția în altă parte – ceea ce contribuie din nou la întărirea puterii de negociere a forței de muncă. Așa se explică, probabil, aparenta renaștere a conflictelor de muncă de la noi: forța de muncă locală e tot mai rară și, implicit, mai prețioasă, pe când capitalul e tot mai blocat în punctele de producție existente și, astfel, mai expus pretențiilor propriilor angajați.

Dar n-ar trebui să supraevaluăm aceste transformări: e limpede că în conflictul structural dintre capital și muncă, toate armele cu adevărat eficiente rămân în tolba celui dintâi – de la suprastructura politico-juridică-instituțională a integrării României în UE, până la baza economică reală, care rămâne preponderent un tip de producție axat pe exploatarea materiilor prime și a forței de muncă ieftine, în care drepturile și revendicările legitime ale muncitorilor nu prea au șanse de a fi auzite.

Distribuie:

Postaţi un comentariu