Euroscepticismul britanic, o glumă. Urmează cel german. Intrăm în epoca Frauke Petry

Valentin Naumescu, diplomat

Întrebarea nu e dacă, ci când va întoarce Germania spatele Uniunii Europene. Ar putea fi vorba de câteva luni, câţiva ani sau cel mult încă o legislatură pentru inversarea curentului majoritar al opiniei publice. În climatul politic şi economic atât de volatil din vremurile noastre, o uşoară adiere a unui declin al economiei Germaniei, de exemplu, ar putea constitui scânteia care să arunce în aer totul. După acum şi alte evenimente neprevăzute sau conjuncturi nefavorabile (un eventual atac terorist, conflicte cu imigranţii etc.) pot oricând să modifice orientarea esenţială a societăţii germane, din proeuropeană în antieuropeană.

Premisele schimbării, de fapt, au apărut. De la rezultatele spectaculoase, între 12, 6% şi 24, 4%, obţinute de partidul eurosceptic şi anti-imigraţie de dreapta AfD (Alternativa pentru Germania) în alegerile regionale de zilele trecute (trei landuri), până la renunţarea completă la atitudinea liberală şi tolerantă postbelică şi impunerea unui nou tip de sensibilitate politică, cel mai probabil naţionalistă, protecţionistă şi intransigentă, bazată pe redeşteptarea sentimentului superiorităţii germane asupra naţiunilor Europei, nu mai este un drum prea lung. S-ar putea să îl vedem parcurs cu repeziciune, chiar în anii care vin.

Vom fi înţeles atunci că expresiile eurosceptice consacrate până în prezent, fie că ne referim la Partidul Independenţei Marii Britanii (UKIP), la Frontul Naţional din Franţa, la FIDESZ-ul lui Viktor Orbán sau la Partidul Lege şi Justiţie din Polonia au fost, de fapt, versiuni soft ale unui euroscepticism „de salon”, o glumă în comparaţie cu ideologiile totalitare ale secolului trecut şi cu ceea ce poate să urmeze, iar Uniunea Europeană ar fi putut trăi mult şi bine cu ele, fără să rişte dezintegrarea reală, ci antrenându-se doar în spumoase controverse de la tribuna parlamentelor, în titluri mari pe prima pagină a tabloidelor sau în reflecţii academice numai bune pentru întreţinerea tonusului intelectual. Cu Germania este însă o altă poveste. Când se apucă de o treabă, bună sau rea, de o construcţie împreună cu alţii sau, dimpotrivă, de distrugerea Europei pe cont propriu, germanii o fac serios, cu metodă şi cu exaltare, ducând în general lucrurile până la capăt.

Am spus întotdeauna că, atunci când va veni sfârşitul Uniunii Europene, nu poate veni decât din Germania. Marea Britanie e importantă, nu zic nu, dar Uniunea poate trăi fără Regatul Unit, aşa cum a făcut-o, în fond, până în 1973. Presupunând că se va produce, după cum prezic sondajele recente şi tot mai mulţi analişti (deşi eu nu cred că britanicii vor vota în majoritate pentru ieşire, în fine, rămâne de văzut pe 23 iunie), Brexit-ul nu ar distruge, totuşi, Proiectul European. Partidul Conservator nu va distruge Uniunea Europeană dacă decizia va fi de ieşire, ci va căuta eventual să încheie un acord substanţial de cooperare cu Bruxelles-ul, prin care economia britanică să rămână puternic conectată la piaţa europeană. Nu mai vorbesc de „fiţele” lui Marine Le Pen, Nigel Farage, Orbán, Fico sau Duda, menite doar să facă „impresie artistică” în tabăra nemulţumiţilor şi să aducă mandate în plus partidelor lor. Niciuna din platformele ideologice menţionate anterior, cu excepţia euroscepticismului german nascent, nu pot sfărâma temelia proeuropeană a scenei politice continentale, clădită de trei generaţii pe ideea integrării ca soluţie de evitare a conflictului între naţiunile Europei. Această temelie este acum grav avariată, ce-i drept, dar încă nu distrusă.

Singura ţară cu adevărat esenţială pentru unitatea Europei este chiar puterea ei centrală, adică Germania. Ştim asta, dureros, din întreaga istorie a secolului XX. Nu întâmplător cine a vrut să dividă Europa a rupt, la început, Germania, şi cine a dorit să întărească Europa, a reunificat mai întâi tot Germania. Nu întâmplător propaganda rusească antioccidentală şi antieuropeană lucrează intens în Germania, pentru decredibilizarea ordinii politice actuale, aceasta fiind „investiţia” cea mai profitabilă pentru inamicii Uniunii Europene şi, prin extensie, ai Occidentului.

O răsucire a Germaniei ar putea punct Proiectului European. Prin dimensiunile populaţionale şi forţa economiei sale, prin poziţia strategică pe harta Europei şi deschiderea spre toate celelalte regiuni ale continentului, aflată fiind la intersecţia coridoarelor Est-Vest şi Nord-Sud, prin semnificaţiile istorice şi simbolice ale apartenenţei Germaniei la Europa unită, prin influenţa politică şi culturală pe care o exercită asupra multor naţiuni de pe continent, prin contribuţia bugetară masivă la susţinerea politicilor şi instituţiilor de la Bruxelles, Germania ţine practic în viaţă Uniunea Europeană. Fireşte, o face pentru că există în general convingerea că Germania a avut de câştigat de pe urma extinderii pieţei europene, că exporturile germane neîngrădite într-o Uniune din ce în ce mai mare au adus prosperitate în primul rând germanilor, că a fost deci un win-win game. Nu avem naivitatea să credem altceva.

Dar ce se va întâmpla când această convingere a beneficiilor Uniunii Europene pentru Germania va dispărea, când vor apărea temeri şi contra-argumente cu privire la Europa unită (AfD lucrează deja în acest sens, cu rezultate, iată, în creştere), când costurile apartenenţei şi susţinerii Proiectului European vor părea în ochii cetăţenilor de rând ai Germaniei mai mari decât avantajele comerciale? Voi răspunde simplu, pentru că nu sunt multe de spus într-o asemenea situaţie: nu ar mai fi nimic de făcut pentru salvarea Uniunii Europene.

Schimbarea generaţiilor în Germania şi Europa Occidentală a afectat profund, structural, sistemul de valori şi implicit Proiectul European. Generaţia care a trăit războiul la vârsta adolescenţei şi care a fost, în mod evident, cea mai dedicată integrării europene ulterioare, este acum pe punctul de a dispărea. Oricum, ea nu mai are relevanţă electorală sau impact în opinia publică. Urmaşii acestora, născuţi în anii ‘50-’60, au continuat în majoritatea lor să susţină integrarea, mai degrabă dintr-o memorie „intermediată” a războiului, din relatările părinţilor, din educaţia atentă primită în şcoală în primele decenii postbelice sau prin consum cultural individual. Dar fiorul european se stinge treptat, odată cu memoria războiului, memorie care a dat naştere Uniunii Europene, şi odată cu apariţia unui set de probleme noi care ar putea părea, într-o cultură politică lipsită de dimensiunea istoriei şi centrată excesiv pe confort şi pe nevoile acute ale momentului, mai importante decât ideea abstractă a Europei unite. Am convingerea că un fenomen similar se va produce în ţările postcomuniste (acest proces este deja început, în ţările Grupului de la Vişegrad, iar în viitorul nu foarte îndepărtat şi în România), odată cu ieşirea din scenă a generaţiilor care au cunoscut dificultăţile regimului comunist, respectiv odată cu afirmarea politică a unei generaţii lipsită de termenii comparaţiilor istorice.

Frauke Petry, liderul AfD, are 40 de ani. Este exponentul generaţiei germane născute la mijlocul anilor ‘70, fără „povara” conştiinţei războiului, generaţie pentru care orice dificultate sau incertitudine a Germaniei de astăzi poate fi văzută ca un regres faţă de sistemul economico-social sigur, robust şi prosper al mărcii germane de acum douăzeci de ani. AfD şi-a început activitatea militând pentru revenirea la marca germană, a ratat de puţin (4, 7%) intrarea în Bundestag la alegerile din septembrie 2013, deşi era înfiinţat cu doar şapte luni înainte de alegeri, a obţinut un scor destul de bun la europarlamentarele din mai 2014 (7, 1%, adică 7 din cele 96 de mandate ale Germaniei în Parlamentul European), pentru ca din vara lui 2015, după alegerea lui Frauke Petry ca lider al partidului, principalul punct al platformei AfD să devină opoziţia vehementă la politica de deschidere a cancelarului Angela Merkel.

Dar nu este vorba doar de tema imigranţilor. Printre altele, AfD se opune energic şi adoptării TTIP, adică parteneriatului transatlantic de comerţ şi investiţii dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite, una din piesele esenţiale ale relansării colaborării în spaţiul euro-atlantic. Nici nu putea fi imaginat un actor politic mai convenabil Rusiei lui Putin decât Alternativa pentru Germania.

„Pariul” AfD a fost, se pare, câştigător. Votanţii CDU au început să treacă de la Angela Merkel la Frauke Petry şi acesta pare doar începutul necazurilor pentru doamna cancelar. Sub presiunea pierderii votanţilor de centru-dreapta, CDU şi aliatul tradiţional bavarez CSU vor cere curând schimbarea politicii guvernului de la Berlin, cel puţin în chestiunea imigranţilor. Fără această schimbare urgentă, alegerile generale din toamna anului viitor sunt ca şi pierdute de CDU iar cariera politică a Angelei Merkel se apropie de sfârşit, chiar dacă un sondaj apărut în aceeaşi zi cu rezultatele dezamăgitoare din alegerile regionale o arată încă pe Merkel beneficiara unui suport politic robust la nivel federal. Mă tem însă că este doar o palidă strategie de PR a creştin-democraţilor, după un recul electoral semnificativ.

Criza migranţilor este, pe de o parte, breşa în „zidul de apărare” de care nu avea acum nevoie o Uniune Europeană slăbită şi vulnerabilă, iar pe de altă parte, privind din perspectiva opusă, o imensă oportunitate istorică pentru AfD şi lidera acestui partid naţionalist. Frauke Petry va putea profita din plin de o eventuală prelungire sau agravare a crizei imigranţilor în 2016 şi 2017, aşa cum Adolf Hitler şi Partidul Naţional Socialist au profitat de criza economică şi politică a Germaniei din 1932-1933, profilându-se în perspectiva viitoarelor alegeri ca o „opţiune salvatoare pentru poporul german”.

Cum nici social-democraţii nu par deosebit de atractivi pentru alegătorii germani, oferind imaginea unor lideri uzaţi, cu discurs tern şi nu foarte diferit de Angela Merkel pe tematica europeană, singura ofertă proaspătă şi viguroasă pe piaţa electorală pare, din păcate pentru Uniunea Europeană, „Alternativa pentru Germania”.

Intrăm în epoca discursului naţionalist şi protecţionist, a identităţilor resuscitate şi a neîncrederii în Proiectul European. Intrăm în epoca Frauke Petry.


Publicitate

1 Comentariu

  1. Adrian spune:

    „Intrăm în epoca Frauke Petry”. Și bine facem. Spre deosebire de România și alte țări din UE care au aderat relativ recent, marii piloni ai uniunii au avut parte de decenii întregi de prosperitate.

    Nu pot să spun că mă bucur pentru criza imigrației din ultimii ani și nici de valul imens deimigrație din ultimele luni, dar acest fenomen reprezintă un semnal pentru cetățenii Europei vestice. Acum încep și ei să realizeze că guvernele și Consiliul European nu lucrează în folosul lor. Noi am experimentat acest lucru din anii ’90, dar am fost prea bine dresați ca să facem ceva în privința asta.

    Sincer, sper ca valul de Naționalism european să înlăture parazitismul la nivel înalt în Europa. Altfel, în câțiva ani, vom vedea partide musulmane la conducere.

    Noi în loc să ne bucurăm că nu suntem o țintă pentru acei oameni disperați și inasimilabili, construim cea mai mare moschee din Europa.

    Cred că exact asta visau Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș. Sigur sunt mândri văzând că azi ne complacem în propriul genocid, în timp ce Sionismul face pași repezi către putere absolută.

Postaţi un comentariu