Europa între DA și NU

Duminică, 09 februarie 2014, 50, 3% dintre elvețieni au spus NU imigrației. După mai mult de 5 ani de experiență Schengen, deschiderea față de imigranți a elvețienilor pare să se fi epuizat. Și deși Elveția nu face parte din Uniunea Europeană, decizia lor reprezintă o fisură serioasă în spațiul Schengen și, implicit, în relațiile cu UE. Oficialii de la Bruxelles au reacționat imediat, arătându-se indignați față de simpatia elvețienilor pentru politica unui partid extremist, dar decizia poporului e suverană, cel puțin în cazul Elveției. În lunile care vor urma, Elveția își va schimba legislația, iar deschiderea față de imigranți din ultimii ani va fi fost doar o poveste.

Afinități pentru politicile anti-imigrație ale mișcărilor de extremă dreapta există și în țările din Uniunea Europeană. O bună parte din aceste ideologii au început să fie integrate în politica partidelor tradiționale, indiferent de ideologie. Este cazul Franței, unde și popularii și socialiștii au împrumutat serios din idelogogia extremistă a Frontului Național a lui Le Pen. Ministrul francez de interne Manuel Valls a probat de nenumărate ori simpatiile politice extremiste prin asocierea refuzului de a accepta intrarea României și Bulgariei în Schengen cu pericolul reprezentat de prezența taberelor de romi în proximitatea comunităților franceze. De fapt, el nu face altceva decât să continue tradiția instituită de Sarkozy pe vremea când era ministru de interne. În Marea Britanie, premierul David Cameron a fost obligat să practice o retorică eurosceptică și anti-imigrație în condițiile în care UKIP, avându-l în frunte pe Nigel Farage, a devenit din ce în ce mai popular. Chiar și presa engleză a căzut în capcana senzaționalismului, mult prea invocata invazie a românilor după 1 ianuarie 2014 nefiind altceva decât o perdea de fum. În Olanda, unde toleranța părea a fi la ea acasă, lucrurile s-au schimbat. Partidul Libertăţii, membru al coaliției de guvernare din Olanda, a dat startul indeciziei europene privind primirea României și Bulgariei în Schengen, invocând pericolul creșterii infracționalității și concurența pe piața muncii. Și exemplele ar putea continua cu Partidul Popular Danez, Democrații Sudezi și cu alte partide din Europa tradițională, care influențează semnificativ politica partidelor aflate la guvernare față de imigranți sau față de libera circulație.

În aceste condiții, deși România respectă toate criteriile tehnice privind integrarea în spațiul Schengen, perspectiva unei decizii favorabile în acest sens este din ce în ce mai îndepărtată. Există un tratat, există reguli și totuși UE refuză să ia o decizie privind intrarea României în spațiul Schengen. Chiar și Barosso – șeful Comisiei Europene – a recunoscut că există prea multă opoziție față de o decizie favorabilă intrării României și Bulgariei în spațiul Schengen. Și deși sunt mereu invocate motive precum nerespectarea statului de drept sau insuficienta luptă împotriva corupției, adevărul e că Bruxelles-ul este incapabil să se opună liderilor de la Paris, Berlin, Londra, Haga sau Helsinki. Zorii intoleranței sunt pe cale să se reaprindă în Europa și am fi tentați să spunem că românii au căzut la mijloc în acest joc ipocrit al istoriei.

Sigur că în vremuri de criză, oamenii caută mereu un țap ispășitor, dar în loc să ne ofuscăm, poate ar trebui să încercăm să înțelegem de unde vin aceste ultime evoluții. Poate că UNITATE ÎN DIVERSITATE – deviza Uniunii Europene – e doar un deziderat, nu neapărat o realitate. În fapt, sunt atât de multe diferențe între Nord și Sud, între Vest și Est, între ortodocși și catolici, între catolici și protestanți, între democrațiile tradiționale și cele postcomuniste, încât mă întreb uneori dacă Uniunea Europeană e o construcție istorică realmente posibilă sub aspectul unității. Care este punctul de ireconciliere a diferențelor între diversele națiuni ale Europei?

De pildă, cât de mult vor mai accepta nemții să muncească de dimineața până seara, în timp ce grecii stau liniștiți pe terase la o cafea sau incendiază clădiri guvernamentale, forțând Europa să le acorde împrumuturi doar de dragul salvării zonei Euro? Sau cât de mult vor mai accepta cetățenii Europei tradiționale să plătească taxe și impozite pentru unii profitori ai dreptului la liberă circulație care, fără să muncească o zi, profită de sistemul lor generos de ajutoare sociale? Cât vor mai fi tolerate oare taberele insalubre de imigranți din jurul marilor orașe din Franța sau Italia? Sau cât vor mai suporta oare nordicii, de dragul diversității, prezența cerșetorilor est-europeni, urinatul sau defecarea în spațiul public? Care este punctul în care diferența este percepută ca incompatibilă sau chiar ca o amenințare la stilul de viață al europeanului civlizat? Și cât de fezabilă e construcția europeană dacă unii muncesc, iar alții stau mereu cu mâna întinsă? Oare asta înseamnă solidaritate? Statele dezvoltate din Uniunea Europeană sunt acolo unde sunt pentru că solidaritatea socială este completată de responsabilitate. Atât timp cât cei care forțează generozitatea acestui sistem nu vor înțelege acest lucru, intoleranța față de profitori va crește, iar construcția europeană va sta sub semnul eșecului.

Apoi se mai pune problema deciziilor la nivel european. Cu 28 de state membre, cu culturi diferite și istorii marcate de răni nevindecate, Uniunea Europeană pare să fi ajuns la pragul critic al guvernabilității. Cu cât numărul membrilor va fi mai mare, cu atât tendința de normare prin impunerea de reguli de la centru va fi mai crescută, ceea ce va accentua tendințele centrifuge deja existente. Nu ar fi deloc o surpriză să vedem că ponderea euroscepticilor va crește la următoarele alegeri europarlamentare. Și pentru că tot se pune problema viitoarei integrări europene a Ucrainei, Moldovei sau Georgiei, care este limita extinderii Uniunii Europene, dincolo de care construcția riscă să facă implozie sub propria greutate?

Este mai mult decât evident că instituțional Uniunea Europeană a ajuns la un punct critic. Viitorul Europei are două opțiuni majore. Prima se referă la continuarea în formula actuală, cu un centru decizional relativ slab la Bruxelles, cu accentuarea discrepanțelor majore de dezvoltare între statele membre, cu o creștere a tendințelor migraționiste și, implicit, întărirea eurospecticismului și a extremismului în statele membre mai dezvoltate. Tendințele centrifuge vor fi din ce în ce mai frecvente și vor fi însoțite de accentuarea procesului de slăbire a instituțiilor europene până la pragul irelevanței lor. Se vorbește deja de o Europă cu două viteze, de crearea unor cordoane sanitare, de două monede Euro etc. Sunt semne ale fragmentării, nu ale integrării! La un moment dat, putem asista practic la dispariția de facto a Uniunii Europene prin suspendarea sau anularea sine die de către guvernele naționale a dreptului la libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor sau a capitalurilor. A doua opțiune ar fi federalizarea sau realizarea unei integrări puternice prin reconsiderarea actualului principiu al subsidiarității. Însă o astfel de Europă ar fi posibilă numai dacă actualele tendințe centrifuge sau eurosceptice ar fi contracarate de prosperitate economică și dezvoltare echilibrată a statelor membre. Un Bruxelles mai puternic într-o Europă marcată de sărăcie ar fi un nonsens.

Eu unul mi-aș dori ca a doua opțiune să devină o realitate, deși sunt conștient că acum e mai mult o utopie. O guvernare mai puternică de la Bruxelles, asociată cu prosperitate e oricum o opțiune mult mai bună decât guvernarea marcată etern de sărăcie și corupție la Palatul Victoria. Pentru România, jocul actual al integrării europene pare să fie ca un tango al istoriei. Facem un pas înainte atunci când Uniunea Europeană creează instituții de guvernare și oportunități de dezvoltare. Dar, aproape de fiecare dată, facem doi pași înapoi, când politicenii de la București pervertesc rolul acestor instituții sau irosesc oportunitățile de dezvoltare prin incompetență sau corupție. De fapt, senzația mea e că pe unii politicieni români integrarea în Uniunea Europeană mai mult îi încurcă. Nu mai pot fura în liniște! De aceea, cât timp mai există opoziție la Bruxelles față de puterea de la București, înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Cel puțin așa putem spera să avem mai puțină corupție și, poate într-o zi, și mai multă prosperitate. Căci dacă nu suntem în stare să ne guvernăm singuri, atunci mai bine să o facă alții!

Să sperăm însă că Europa va fi suficient de tolerantă și nu va veni ziua în care se va sătura de noi și va spune un NU decisiv românilor. În ciuda îndeplinirii tuturor cerințelor tehnice, refuzul de a ne accepta acum în spațiul Schengen e doar un semnal că ceva nu merge în relația noastră cu UE. Și deși nu a existat un precedent de excludere, să sperăm că nu vom fi dați afară din acest club select al națiunilor pentru „diferențe ireconciliabile cu normele și practica europeană”, imputabile fie politicienilor români pentru corupție sau încălcarea statului de drept, fie celor care, prin comportamentul lor, au făcut din pașaportul de România ceva similar cu infracționalitatea, neînțelegând că în Europa nu poți să ai libertate fără responsabilitate. Din păcate, costul acestor devieri de parcurs pe drumul istoriei îl vom plăti tot noi, românii!