DOINĂ UITATĂ- sau despre sat, elite și copii

Septimiu Moga, economist

De Sebastian Moga

În urmă cu mai bine de 90 de ani, după ce unirea fusese realizată, iar orfanii de război prinseseră dragul cărții și a tradiției românești, prin satele românești din Transilvania asociația ASTRA organiza mici spectacole menite a propaga în rândul țărănimii, cultura și noutățile din cercetarea științifică, din economie, agricultură sau industrie. Intelectuali cu studii înalte în centre importante ale iluminării din Europa pogorau pe ulițele noroioase ale satelor, se urcau pe scene improvizate de primării în micile case de cultură sau în școli și ofereau țăranilor, pe înțelesul lor, câteva din noutățile zilei. Toți aceștia cunoșteau lumea satului cu graiul și metehnele ei. Dar mai mult, ei își cunoșteau datoria sacră pe care o aveau de a reinvesti cunoașterea obținută prin susținerea comunităților rurale din micile profituri obținute de comercianții, industriașii, țăranii sau băncile din acele sate. Acolo se aflau rezervele de capital ale României interbelice. România, la fel ca oamenii ei, cu toate bunele și relele sale era o țară frumoasă, bogată și demnă în imaginea acestor oameni. Versurile poeților Eminescu, Coșbuc, Goga sau Alecsandri, dar și a mai tinerelor vlăstare literate precum Blaga erau citite țăranilor, îmbogățindu-le limba și înțelegerea. Alături de eroii ardeleni, Horia și Avram Iancu, prindeau viață marile figuri istorice precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, eroi ce doriseră odată să aducă laolaltă neamul cel mare a lui Leru împărat și care să trăiască și să prospere între neamurile Europei a căror slove le cunoșteau atât de bine.

La una din aceste adunări un copil orfan de război a urcat pe scenă. Iată cum îl descrie cronicarul acelor vremuri (revista Transilvania din iunie 1926): “un copil de 8 – 9 ani, îmbrăcat modest, în haină cenușie, cu degetele mâinilor încleștate, stângaci unele într-altele, cântând o doină. … Micuțul era emoționat. Sala era arhiplină. Înaintea atâtor oameni nu mai cântase. A luat tonul puțintel cam sus. A început doina din nou, după ce a zvâcnit odată din capu-i cu ochii deștepți, negrii ca păcatul războiului. … Vinele gâtului lui se îngroșau, gura și-o aduna pâlnie. Capul lui îmi apărea acum ca al unui puișor golaș , din cuib, al unui puișor care întinde cioculețul, cerând de mâncare, câtă vreme părinții putrezesc cine știe pe unde.” Micul puișor golaș nu a cunoscut mângâierea părintească, sărutul mamei, încurajarea tatălui, dar dorea să trăiască. Cânta o doină românească la o adunare organizată de ASTRA, aduna toată jelea din suflet, strigând din toată inima lui în limba străbunilor dorința lui de viață într-o lume în care ciocoii noii lumi de după marele măcel însămânțau un nou război, mai mare și mai cumplit. Cronicarul spune: “Între ciocoi sunt mulți, astăzi, cari nu sunt de origine ciocoi. Sunt toți gheșeftarii, toți vânzătorii de suflete, toți ahtiații după averi, câștigate pe nemuncite, toți “diplomații” sfidători ai moralei – sunt și alți “diplomați” !- toți aceia, cari comit cea mai respingătoare les-umanitate.”

Zavistia lumii sale urma să-l îmbrace pe bietul orfan în uniforma militară să-i pună arma în mână și să lupte în stepele ruse, să lase și el un copil orfan care își așteaptă tatăl în lumea asta sinistră, în țara asta tristă. Ura a izbândit. Mai mulți orfani, mai multă plângere, dar doina sa a tăcut, iar în acel sat nimeni nu a înregistrat-o. Au venit în sat cântecele muncitorești compuse din laboratoarele unor scelerați, intelectualii ASTREI au fost înlocuiți de oameni fără carte, fără țară și fără inimă ce nu înțelegeau slova bocetului doinei ardelene. Copilul acela și-a sacrificat tinerețea pentru țara sa. Copilul acela, biet pui fără cuib, care a privit întrebător odată icoanele sfintei fecioare cu pruncul, el care nu a simțit căldura pieptului mamei a rămas uitat în stepele nesfârșite de la răsărit și și-a găsit ultima alinare la frontiera dintre viață și moarte în chipul sfintei fecioare.

În țara unde visele sale i s-au irosit, atomul spulberat de mintea umană, ce dădea energie a încăput pe mâna unor oameni fără Dumnezeu, fără credință și fără dragoste de oameni. Altor copii le-a pierit zâmbetul pentru păcate lumii. Acei copii au văzut că moartea vine ca o ploaie caldă de primăvară, care lăsa bălți cu apă de culoare galbenă sau verzuie.

O femeie își îngrijea soțul în spital, fusese chemat la datorie în primele ore după dezastrul atomic de la Cernobîl, corpul său devenise o carne vie. Ea îl iubea, și îi purta în pântec un copil. I-a dat o ultimă sărutare. În acea clipă au pus toate visele lor. Soarele râdea, atomii se descompuneau dând lumină pe pământ iar pruncul acela, deja orfan nu a mai dorit să mai trăiască pe acest pământ zbuciumat. Acolo s-a îngropat pământul, iar oamenii au fugit din calea atomului pe care ființe fără căpătâi l-au făcut armă.

În această parte de lume mai e un război nevăzut, milioane de oameni au luat calea bejeniei, în răsăritul Europei oamenii pleacă cu milioanele spre alte zări de teama sărăciei, de teama descompunerii umane. La fel ca la Cernobîl, oamenii și-au lăsat în urmă casa. Acolo însă, ei lăsau un bilet “Iartă-ne casă dragă!”

Într-un sat din Ardeal casa de cultură e goală, vechea școală este o ruină. Glasul profesorilor a tăcut de mult. Nici un tren nu mai oprește acolo, iar doina copilului e doar un șuierat de vânt ce ridică praful pe ulița goală. Bătrânii satului dorm somnul veșnic lângă biserica ridicată de ei. Ura umană, nepăsarea și uitarea, dezbinarea umană ca și cea a atomului lăsată pe mâini nepricepute a lăsat lumea aceea pierdută fără doina românească și fără copii ca să o cânte.

Parcă de undeva se aude o voce ca un bocet a unui orfan:
“Fiți oameni!…oameni!…oameni! Nu mai aduceți alte dureri pe lume! Destul cu durerea mea!… Mușcați-vă buzele și nu rostiți vorba murdară ce e să tresară pe ele! Nu mai scrieți cuvine nerumegate! Cântăriți! Vrem curăție, vrem bunătate, vrem lumină!”
Fiți oameni! Fiți oameni! Oameni!

Postaţi un comentariu