Dispariţia alegătorilor…

Viorel Cacoveanu, scriitor

Era o duminică de mai, blondă şi cuceritoare, ca o fostă fecioară. Prefectul Traian Budan mergea pe jos, ca oamenii de rând, pe care-i conducea autoritar. Voia să fie popular şi alături de ei. Se socotea un om cu mari răspunderi, hărăzit chiar unor funcţii mai mari. Râvnise cu durere şi demult o asemenea funcţie, căci se socotea supus, credincios partidului, gata să se jertfească pentru el, la nevoie, şi pentru ţară. N-avea nimic de făcut în ziua aceea, dar voia să se afle în biroul său, la datorie, mai ales dacă – din întâmplare sau nevoie! – era sunat de la guvern. Una e să vorbeşti din sediu şi alta de cine ştie unde, pe mobil. Ajuns în birou, răsfoi ziarele şi tresări: toate menţionau că în acea zi aveau loc, în comuna Valea Albă, alegeri pentru postul de primar. Cum de uitase? Trebuia neapărat să se intereseze cum merg alegerile, cum se prezintă cetăţenii la vot. Voia să pună mâna pe telefon, să sune la Valea Albă. Dar sună brusc şi parcă prevestind ceva rău, strident, telefonul. Ascultă în picioare câteva clipe, apoi căzu ca un butuc pe fotoliul din spatele biroului său. Iuliu Sălăjan, secretarul primăriei, îl informă precipitat, disperat, încurcându-se şi greşind cuvintele, că toţi cetăţenii au părăsit comuna pe nepusă masă şi că au votat doar şase alegători.

„Luaţi măsuri – ţipă Budan. Mobilizaţi oamenii! Mergeţi din casă în casă. Luaţi şi poliţia cu voi. Vin acolo!” Trânti telefonul. La una ca asta nu se aştepta ca la moarte. Aşa ceva nu-şi putea imagina nimeni: să dispară alegătorii! Asta-i mai lipsea. Va râde toată ţara şi curcile vor râde de dispariţia alegătorilor din Valea Alba. Ce să facă? Cum să procedeze? Nu avea de ales, inima-i bătea cu putere. Să dea telefon la partidul lui? Era o prostie. Ce să le spună? Să sune la guvern? O prostie şi mai mare. Să întrebe pe unul din prefecţi, cu care era în bune relaţii? Se va auzi în toată ţara! Apoi îi veni o idee salvatoare: s-o sune pe Nuţica, nevastă-sa. Ea mereu a avut sfaturi bune. Îi explică situaţia şi Nutica îl repezi: „Du-te imediat acolo unde arde! Să te vadă oamenii, presa scrisă, televiziunile… Raportezi ce e acolo, ce măsuri ai luat… Mi se ard şniţelele, grasule…” Şi femeia închise telefonul. Budan era un malac, gras, alunecos, panicat, neîndemânatic… Trezit oarecum de Nutica, chemă un Şofer cu un Duster şi porni vijelios spre Valea Albă. Tăcu tot drumul, înjurând urât şi mereu, dar numai în gând.

Valea Albă era dezolant de pustie. Îi ceru şoferului să meargă la pas. Uliţele, casele, curţile erau pustii; nu se vedea ţipenie de om. „Au fugit nenorociţii – gândi prefectul – de o sută de ori mai rău, ca înaintaşii lor, când năvăleau turcii!” Ajunseră la secţia de votare. Nimeni. Când Budan trânti portiera maşinii, ieşi speriat şeful de post.

– Ce faci aici? îl luă în primire prefectul.

– Cu ordinea… se bâlbâi poliţaiul.

– Pleacă! Adu oameni. Cu forţa la nevoie…

– Să trăiţi, domnu’ prefect, ieşi speriat Sălăjan, apoi se retrase speriat, vinovat, să facă loc prefectului.

Acesta intră în secţia de votare. Cei trei functionari care alcătuiau comisia, se ridicară în picioare, ca nişte şcolari care nu ştiau lecţia.

–  Câţi alegători au votat până acum? întrebă aparent calm Budan.

–   Sa-se, silabisi bărbatul din mijloc, desigur, preşedintele comisiei.

– Cum şase? Numai şase? Nu cred, se enervă prefectul.

–   E vorba de cei trei membri ai comisiei, replică Sălăjan, de mine, poliţaiul şi popa…

– Unde e popa?

– La biserică.

– Aduceţi toţi credincioşii din biserică, să voteze întâi. Pe urmă…

– Nu e nici un credincios în biserică, sublinie Sălăjan, cu ochii în pământ. Popa e singur…

– Şi ce face?

– Se roagă.

– De ce se roagă?

– Păi, să vie alegătorii înapoi… vorbi moale Sălăjan. Se roagă săracu’… cu credinţă. E om bun.

–  Şase de azi dimineaţă, de cinci ore, reluă îngrozit prefectul. Câţi aveţi înscrişi în listele electorale?

– 277, explică preşedintele comisiei, stând în picioare.

– Patru din ei sunt decedaţi de anul ăsta, adăugă Sălăjan.

– I-aţi scos de pe listă?

– Nu, domnule prefect, am anunţat Ministerul lnternelor şi Administraţiei. Ei au voie să-i scoată…

– Treceţi-i că au votat! Imediat.

– Am înţeles, spuse preşedintele comisiei.

– Sălăjan, cine candidează alături de tine?

– Domnul Micu. Dar a dat o fugă la oraş, că e bunic! Faţa lui a născut un băiat pe la orele 9…

– A votat? -Nu.

–  Asta e dezordine, bătaie de joe… Trebuia să-şi dea votul şi apoi să plece. Nepotul putea să aştepte… Mă duc să văd ce oameni sunt în comună…

Prefectul ieşi tremurând de mânie, pe de o parte, şi de frică, pe alta. Porni pe jos, singur. Un pustiu desăvârşit. Nici măcar câinii nu lătrau şi asta îl enervă şi mai tare. Văzu un om pe o laviţă, la o poartă. Când se apropie îl recunoscu pe moş Dedu.

–  Să trăiţi şi la mai mare, domnule prefect, se ridică Dedu şi întinse mâna.

–  Ce e aici la voi, Dedule? Aşa ceva n-am pomenit, n-am auzit…

–  Ce să fie? zise Dedu şi se scarpină în cap, căutând parcă un răspuns.

– Au plecat oamenii din comună? E adevărat?

– Din păcate, tare adevărat.

– Dedule, şi mai vin înapoi?! Să voteze!?

– Doamne, fereşte! -Cand se întorc?!

– Îndată ce se închide votarea. La orele 21!

– Tu ai votat? -Nu, domnule…

– De ce, mă Dedule? Om bătrân, înţeleptul satului şi te porţi ca un handicapat? Se poate?

– Domnule prefect, şedeţi la noi. Şi-i făcu loc pe laiţă, apoi continuă: – Eu mă duc să votez după ce prânzesc…

– De ce, mă? Prefectul se plimba prin faţa lui, ca un leu în cuşcă.

– Am zis să nu fie aglomeraţie, că dimineaţă au votat şase După amiază o să votăm doi? Sau trei!! Alegători.

– Îţi arde de glume, Dedule…

–  Fără ele viaţa ar fi tare urâtă… Glumele ne menţin moralul.

Prefectul se aşază pe bancă şi întreabă, cu glas scăzut:

–  Unde-s oamenii din comună? Unde, bătrâne? Cum e posibil aşa ceva?!

– Totul e posibil pe lumea asta, domnule prefect. Sătenii au plecat care încotro.

– De ce, Dedule? De ce?

–  Ştiţi cum e, omul rabdă până la o vreme. Suportă. Dar…

– Unde-s? Asta vreau să ştiu!?

– Cei care au rude în comunele vecine au plecat la ele cu autoturismele, căruţele sau cu autobuzul. Stau acolo până se închid urnele.

– Sunt atâtea autoturisme?

– Avem 21 de maşini.

– Şi pluguri? întrebă răutăcios prefectul?

– Mult mai puţine… -Bine! Continuă.

–  Cei mai mulţi au plecat într-o excursie, de o zi, pe Valea Prahovei – Peleş – Predeal – Poiana Braşov. Cei care n-au rude s-au dus în păduri, vremea e frumoasă, că de vară… Stau o zi la aer curat.

– Şi copiii?

– I-au dus cu ei! Fac un grătar, beau bere… Grătarul şi micii sunt noul altar al romanului, râse încetişor Dedu.

–  Sat de nebuni, sublinie mânios prefectul, aflat în pragul disperării.

– Păcătuiţi, domnule prefect!

– De ce mă! De ce, Dedule? izbucni cu obidă oaspetele. De ce au fugit din comună? Ce e asta: trădare, revoluţie, sabotaj banditesc?! Ce?!

-Nimic din toate astea… Nimic!

–  Dedule, ne ştim de ani buni, nu-ţi bate joc nici de bunăvoinţa, nici de funcţia şi nici de viaţa mea. Explică situaţia.

– Oamenii nu vor să voteze. Şi, ca să scape, au părăsit comuna.

– Cauza? răcni oficialul! Trebuie să existe o cauză!?

–  Există. Două! Prima îşi are izvorul în ceea ce s-a petrecut după referendum…

– Care referendum?

– De suspendare a şefului statului!?!

– Ăla a fost demult…

– Da, dar ştiţi şi dumneavoastră că au tăbărât în Valea Albă procurorii, poliţiştii, oficialii de la judeţ, mascaţii, s-a spus că referendumul a fost fraudat. A fost o minciună cât secolul trecut. Nu referendumul putea fi fraudat, ci câteva voturi. Ne-au anchetat săptămâni la rând, n-au aflat nimic… Dosarul a ajuns la DNA. Într-o noapte, la două, au venit autobuze din Capitală, poliţişti, mascaţi şi procurori şi ne-au dus la Bucureşti. Ca pe ultimii borfaşi. Acolo, alte zeci de întrebări, interogatorii, declaraţii… ameninţări, înjurături… Am semnat, am votat noi? Pe o listă sau pe mai multe? Am luat bani să votăm? Au fost aici turişti – în ghilimele – din alte părţi din ţară? Oamenii au fost chinuiţi, umiliţi, batjocoriţi… Ne-au lăsat seara în Bucureşti… Ne-am întors acasă cum am putut. Vă miraţi, oare, şi acum, domnule prefect, că au fugit oamenii din sat? Pe vremurile alea, veneau dubele noaptea şi nu te mai vedea nimeni…

–  Lasă, Dedule, lasă, le ştim pe astea… Altă cauză? Ziceai că-s două!?

– Fundamental! Aşa e. În legislaţia asta…

– „Legislatura” – îl corectă prefectul.

– Mă rog, dumneavoastră ştiţi mai bine… Noi am ales, am votat. Trei – 3 – primari. Acum toţi îs la puşcărie…

Prefectul ştia şi-1 supăra acest lucru. Ceru calm:

– Dedule, dă-mi un pahar cu apă!

– Domnule prefect, vă poftesc în casă şi vă servesc un pahar cu un vin, împărătesc!?

– Merci, Dedule. Apă vreau.

Dedu insistă, dar apoi se duse după apă. Prefectul era cu gândul la funcţia, la soarta lui. O înjura pe Nuţica, nevastă-sa. În mintea lui, afla abia acum, pe laviţă, ce trebuia să facă, dacă era deştept şi bărbat: să se interneze într-un spital. Oricare 1-ar fi primit. Bolnav fiind, nu-i putea reproşa nimeni nimic. Nu mai cădea pradă acestei întâmplări fără noimă, imposibil de crezut la un om normal.

–  Iaca, apă, domnule prefect. Acesta goli paharul şi-i păru rău că nu era ţuică sau vodcă…

–   Deci, reluă Dedu, toţi trei primarii au ajuns condamnaţi pentru mită, foloase necuvenite, abuz în serviciu şi alte daraveli din astea…

– Ştiu, ştiu, spuse încet, parcă îndurerat, şeful.

– Ei, ce şi-au zis oamenii: nu mai votăm.

– De ce? De ce, mă Dedule? E democratic, votul e un drept al lor!?!

– Oamenii aveau totală dreptate. „De ce să mai băgăm unul la puşcărie? Ajung trei. Şi aşa temniţele sunt pline”.

– Dacă au greşit să plătească? Şi apoi n-aţi votat pe cei mai buni, mai cinstiţi…

–  Ba dimpotrivă. Toţi au fost oameni harnici şi cât se poate de corecţi! Numai că puterea asta îi ca o băutură: te îmbată, îţi ia minţile și faci prostii. Puţini rezistă la putere, domn’ prefect. Romănii noştri n-au rezistat. Nici unul!

– Şi cum merge primăria!

– Foarte bine, Sălăjan face tot ce trebuie. Eu zic să ne lăsaţi fără primar. La anul vor fi alegeri la termen.

– Cum, mă? Cum? se trezi prefectul. Nu sunt, aici, alegeri? Ce le spun eu celor de la Bucureşti? Ce?

–  Ce v-am spus eu… Adevărul! Oamenii se tem să mai voteze. Şi încă de două ori!

– Cum de două ori? se ridică brusc de pe laiţă prefectul.

–  Da, v-am explicat atât de frumos. Oamenii se tem şi pentru ei, pentru soarta lor, dar şi pentru cea a viitorului primar! Vedeţi cât şi cum a progresat societatea noastră.?!

Prefectul plecă fără să salute.

Povestirea face parte din volumul „Un arestat la domiciliu”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015


Publicitate

Postaţi un comentariu