Despre prudență în economie și nu numai

Septimiu Moga, economist

În lumea financiară există numeroase cuvinte cheie, dar unul dintre acestea pare că se potriveşte  sau ar trebui să se potrivească cel mai bine la orice fel de operaţiune, serviciu financiar sau model de business din domeniu, iar acesta este cuvântul „prudenţă”. Prudenţă sau prudenţialitate erau cuvintele al căror înţeles îl învăţasem în sensul său general, cel de precauţie, dar nu se afla în limbajul comun al economiştilor din generaţia mea la începutul anului 1990 când ne începusem cariera. Poate că unul dintre motive l-a constituit faptul că acest cuvânt sau cele din această familie lexicală aveau într-o oarecare măsură o legătură cu activitatea financiară, sector, care în accepţiunea sa economică actuală, era aproape inexistent. Doar odată cu trecerea timpului am găsit noi înţelesuri ale acestui cuvânt, sensuri nebănuite.

Prima imagine pe care mi-o oferă acest cuvânt este cea a unui om care păşeşte precaut, atent la orice pas, mânat de un sentiment de teamă, pe un teren nesigur şi necunoscut. Lucrând în sistemul financiar încă de la începutul anilor 1990 am putut să observ evoluţia semanticii cuvântului şi a rostului său. Economia românească se afla într-o criză profundă după transformările politice începute în 1990, intrarea în economia de piaţă zdruncinase semnificativ construcţia economică socialistă iar aşa numita „distrugere constructivă” afecta tot mai mult societatea prin dispariţia locurilor de muncă, teama de viitor din cauza evoluţiilor greu de anticipat şi eratice. În acel context băncile, chiar dacă au pornit cu un avantajul creditorului, comparativ cu alte întreprinderi, se aflau în situaţia de avea o mulţime de bani scripturali imobilizaţi în active fără un viitor sau cu un viitor incert. Orice formă de avans monetar  sau de credit era începutul unei aventuri. Un ofiţer de credite sau un analist de credit de astăzi ar rămâne astăzi stupefiat de impredictibilitatea perioadei determinată de inflaţia galopantă, de volumul impresionant al arieratelor din economie şi a numeroaselor situaţii de incapacitate de plată, a situaţiilor tot mai numeroase de producţie pe stoc şi a cheltuielilor tot mai mari cu personalul care trebuiau finanţate prin credit bancar. Practica juridică era infernală şi era aproape imposibil de recuperat sumele de bani devenite restante. Dobânzile bancare depăşeau de multe ori procentele cu trei cifre şi evoluau în corelaţie cu nivelurile impresionante ale inflaţiei. Prudenţa în aceste condiţii ţinea de apetitul de a participa sau nu la un joc de noroc, un concept care îmbina imprevizibilul cu ştiinţa economică. La toarte acestea se mai pot adăuga şi situaţiile de influenţă politică directă sau indirectă pentru acordarea unui credit sau finanţarea unor proiecte. Cum s-ar putea defini prudenţa într-un asemenea context?

Precauţia într-un mediu instabil îl determină pe bancher să împrumute bani doar pe termen scurt pentru ca valoarea banilor să nu se dizolve în inflaţie sau arierate şi să-şi pună o marjă suficient de mare pentru a-şi acoperi riscul. Aceiaşi precauţie îl determină  pe beneficiarul unui credit să se gândească la o formă de a obţine un randament maxim în alocarea fiecărei unităţi monetare. Dar toate acestea sunt numai iluziile unei teorii simpliste. Trebuie să ne punem întrebarea: Care era la acea vreme definiţia eficienţei? Să nu uităm că o pondere foarte mare din producţie alimenta neîncetat muntele de stocuri nevandabile din magaziile întreprinderilor de stat. Mulţi salariaţi primeau salariile cu întârziere sau nu le mai primeau, pentru că stocurile nu îşi găseau beneficiari solvabili. Grevele, mişcările masive de protest aveau un potenţial distructiv major, aveau o amploare mult superioară mişcărilor revendicative de azi. Eficienţa putea reprezenta pentru unii factori de decizie de atunci, nu atât un profit mai mare ci plata unor salarii restante, care mai amânau o scurtă bucată de timp previzibila explozie. Banii erau un calmant care acţiona asupra unui simptom fără a rezolva problema de fond iar prudenţa era şi ea un termen extrem de superficial.

Desigur, inflaţia românească de la sfârşitul secolului XX este departe a evoca o experienţă la fel de traumatizantă precum inflaţiile austriacă, germană, polonă sau maghiară din secolul XX. Totuşi numai descrierea efectelor şi cauzelor inflaţiei româneşti din anii 1990 de către un iscusit mânuitor al cuvântului scris ar putea să da naştere unor adevărate epopei. Inflaţia a creat propriile ei personaje, eroi şi demoni ce ne mai bântuie şi astăzi, la fel cum crizele (pentru că şi inflaţia este o formă de criză) au creat în alte locuri în alte timpuri şi sub alte avataruri alte personaje. Inflaţia, ca orice formă de criză economică nu este un loc bun pentru prudenţă şi nici pentru prudenţi, dar face parte din viaţa noastră din ciclurile noastre istorice, dorim să o evităm, dar prea adesea economiile şi creatorii lor, oamenii trebuie să o străbată, cu înţelepciune, cu ştiinţă cu profitori şi perdanţi, pentru că numai aşa prosperăm şi ne bucurăm, ne dăruim o laudă şi o mică recompensă morală pentru explorarea unui târâm nou, sălbatic. Episoadele de inflaţie, cele de criză economică sub toate formele ei sunt asemeni unor nisipuri mişcătoare în deşert, pe care înţelepciunea, ştiinţa ne fac să evităm iluziile apei iluzorii create de fierbinţeala deşertului şi tentaţia ignorantă a drumului drept sau inacţiunii. Asta înseamnă până la urmă prudenţa..

Considerată încă din antichitate ca fiind una din cele patru virtuţi cardinale, prudenţa, alături de curaj, dreptate şi cumpătare a fost adesea pomenită de mari înţelepţi ai umanităţii, de la Platon, Cicero, Toma de Aquino şi mulţi alţii. Morala creştină, dominantă în Europa medievală a influenţat nu numai teologia, scrierile, bisericeşti, dar şi modul de acţiune al personalităţilor epocii inclusiv în domeniul economic. Printre aceştia se numără şi familia de Medicii, familie care a creat, dezvoltat şi promovat într-o perioadă nu tocmai favorabilă, sisteme de comerţ cu bani. Pentru această familie de bancheri, unul din pictorii vremii, pe la finele secolului XVII a zugrăvit modul în care beneficiarii lucrării sale vedeau cele patru virtuţi cardinale inclusiv prudenţa. Nefiind un specialist în domeniul artei, nu doresc să fac o analiză a compoziţiei lucrării ci să împărtăşesc revelaţia pe care am avut-o ca bancher şi economist şi nu atât ca şi consumator de artă. În lucrarea sa pictorul înfăţişează prudenţa pe un cerb, animal care pare a-şi analiza fiecare pas în drumul său, având la dreapta sa înţelepciunea şi ştiinţa întruchipată în doi filozofi, unul tânăr reprezentând aplombul tineresc calculat şi documentat şi al doilea filozoful bătrân chibzuit, cu „armele” sale cu ajutorul cărora a cunoscut şi măsurat natura şi omenescul. În stânga sunt înşelătoria, frauda personificată într-o femeie mascată, care poate ispiti printr-un chip angelic ţinându-şi ascunsă  faţa cea urâtă şi perfidă iar lângă ea ignoranţa ţine în mâini un cap de asin. Deasupra, tuturor, ca o rezultantă a prudenţei stă starea de bine, starea de graţie şi abundenţa.

Prin urmare, prudenţa nu ne îndeamnă la lipsa unei acţiuni, ci dimpotrivă la dezvoltarea spirituală a omenirii, la odine, rigoare ştiinţifică şi raţiune, trebuie să evităm tentaţiile care ne întâmpină şi cel mai mult să evităm ignoranţa. Cele din urmă nu ne vor crea nici o stare de gratitudine, nici prosperitate ci ne vor îndruma spre drumuri mlăştinoase, fără ieşire şi fără viitor.

Text: Septimiu Moga, economist 


Publicitate

Postaţi un comentariu