Despre mulţumire

Septimiu Moga, economist

De cele mai multe ori, cu ocazia zilelor de naştere, cu ocazia anului nou, a sărbătorilor sau când închină un pahar de vin românii îşi spun „La mulţi ani!” Atunci când primim ceva, o vorbă bună, un cadou, o laudă, o povaţă spunem „mulţumesc”, cuvânt care derivă potrivit unor etimologi din expresia „la mulţi ani”. Iată că una dintre dorinţele cele mai intense ale românilor este să trăiască cât mai mult şi dacă se poate şi sănătoşi. O astfel de dorinţă este pentru români, poate mai mult decât pentru alte popoare, foarte vie, foarte puternică şi foarte explicită.

Trăind într-o margine a Europei care a fost destul de turbulentă de-a lungul istoriei, speranţa de viaţă a românilor era una mică. Condiţiile de trai, nesfârşitele războaie, invazii, molime, făceau din bătrâni o raritate. Bărbaţii plecaţi la oaste, se prăpădeau încă de tineri în războaie despre al căror rost nu ştiau prea multe. Mare parte din femei sau pruncii lor mureau la naştere din lipsa unei asistenţe calificate. Sătenii sau orăşenii se îmbolnăveau din cauza mizeriei, din cauza lipsei unei sistematizări şi a accesului la apă curată. Tratamentele medicale şi prescripţiile farmaceutice se aflau de multe ori la limita şarlataniei, făcând mai mult rău decât bine. Foametea, alimentaţia precară şi neechilibrată erau şi ele sursele unei vieţi scurte şi a unei sănătăţi îndoielnice.

Românii sunt mari iubitori de viață, și de multe ori par să se bucure de fiecare moment mai mult decât alte popoare. Totodată, românii caută modele de dezvoltare în țările occidentale cu viață trepidantă, cu industrii și sisteme financiare sofisticate, tinerii caută locuri de muncă în corporațiile multinaționale, porți virtuale către un occident oniric, în speranța unei prosperități într-o perspectivă mai mult sau mai puțin apropiată. Statisticile economice internaționale ne oferă diverse clișee asupra  progresului susținute de unii indicatori precum produsul intern brut, rata de schimb, nivelul ratelor dobânzilor, cotațiile oscilante ale burselor care caută perpetuu un echilibru iluzoriu într-o lume economică dinamică, agitată și volatilă. Trăim și respirăm indicatori de prosperitate, dorim un PIB mai mare, o felie din ce în ce mai mare din tarta economică mondială  pentru câțiva ani de huzur în lumea din ce în ce mai virtualizată.

O surpriză a venit zilele trecute dintr-un studiu realizat de Bloomberg asupra indicelui de sănătate calculat pentru 163 de țări, care a plasat pe primul loc Italia, Germania pe un loc 16, Marea Britanie pe un şi mai modest loc 23 sau Statele Unite ale Americii pe locul 34. Din primele 50 de țări lipsesc marii performeri economici din ultimul deceniu precum China, Brazilia, India sau Rusia, și din păcate și țara noastră, în schimb regăsim țări precum Grecia, Brunei sau Cuba. Întrebarea firească pe care ne-o punem este: Cum se poate ca țări care conduc ierarhiile economice mondiale să nu se afle în fruntea indicelui de sănătate? Cum se poate ca astfel de state, care figurează în etaloanele propășirii economice și sociale să nu ofere oamenilor sănătatea, viaţa lungă şi  fericirea?

Într-un articol din 2016 din The Telegraph, sunt prezentate rezultatele muncii unor cercetători în mica localitate italiană Acciaroli, aflată în peninsula Cilento la sud de Napoli şi Coasta Amalfitană. Acolo două mii din cei cca. 60 de mii de locuitori sunt centenari. Testele sangvine şi studiile efectuate pe vârstnicii din această comunitate arată că ei se bucură de o stare de sănătate de invidiat.  Localitatea cu pricina se află în partea meridională a Italiei, zona cea mai slab dezvoltată a unei țări care și așa se confruntă cu o situaţie economică destul de dificilă. Explicaţiile au fost multiple, de la alimentaţia mediteraneană, la o conformaţie genetică fericită, sau prezenţa în valori foarte reduse a unui hormon numit adrenomedulină. Certe sunt cifrele, anii trăiţi şi sănătatea unor oameni care vieţuiesc fericiţi „departe de lumea dezlănţuită”. Ei găsesc fericirea în a socializa cu prietenii, în paharul de vin consumat înconjurat de amici sau familie, în recolta de pește sau măsline, în acordurile muzicii italiene, în dansul tarantella, în savurarea micilor delicii culturale. Fericirea înseamnă pentru ei să respiri aerul sărat al Mediteranei, să te bucuri de nepoți și strănepoți, să te bucuri de victoria echipei favorite la fotbal, să privești apusul soarelui în mare. Râsul sănătos , sincer și molipsitor la o glumă, alungă poate toate grijile de peste zi.

Părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii au pus la baza declarației de independență principiile de „Viaţă, Libertate şi căutarea Fericirii”, semn că oamenii doreau să se elibereze de corsetul convenţiilor puritane. Un filozof britanic, Jeremy Bentham, a dorit să scoată în evidenţă importanţa fericirii în ţinta politicilor sociale şi a propus chiar unele formule de calcul a gradului în care este generată fericirea, ce punea în balanţă 12 suferinţe şi 14 plăceri fundamentale. Poate că definiţia fericirii era mult prea dificilă pentru o lume atât de eterogenă precum este omenirea. De aceea, Samuelson, Kuznets sau Stone, eminenţi economişti,  au propus ca nivelul de dezvoltare şi deci şi de prosperitate şi fericire să se măsoare cu ajutorul produsului naţional brut şi produsului intern brut. Ultimul dintre cei doi indicatori a fost considerat în ultimele decenii cel mai potrivit pentru o economiile interconectate din prezent.

Criticile referitoare la calculul şi conţinutul lor au generat numeroase dezbateri, chiar şi un raport al unui laureat al premiului Nobel pentru economie Joseph E. Stiglitz, care în anul 2009 împreună cu Amartya Sen au arătat câteva neajunsuri ale vestitului indicator. Ei au arătat că indicatorii nu surprind inegalitatea economică şi socială, degradarea mediului înconjurător, calitatea vieţii oamenilor, sănătatea oamenilor şi siguranţa mediului de faceri, a cadrul şi eficienţa sistemului legislativ şi de ce nu, a gradului de fericire a oamenilor. De asemenea, produsul intern brut se stabileşte în funcţie de evaluarea producției și serviciilor, a ceea ce este măsurabil. Dar nu trebuie să uităm că nu toate lucrurile de pe această lume au o valoare exprimabilă într-o unitate monetară, totodată nivelul de monetizare a unor state nu este la fel de mare ca şi al altora, existând mărfuri, servicii, practici sau obiceiuri care nu pot fi monetarizate.

Cu alte cuvinte, cunoaştem câte maşini se produc sau se vând într-o ţară, cât combustibil se consumă, dar nu putem şti cât timp se pierde în traficul din ce în ce mai aglomerat din marile oraşe, cât timp liber ne mai rămâne între serviciu şi drumurile spre şi dinspre locul de muncă, cât poate face salvarea sau pompierii până la destinație într-un trafic aglomerat. În calculul PIB-ului sunt captate informaţii despre câţi profesori există şi ce salariu au aceştia, dar nici una despre calitatea învăţământului. Vom putea cunoaşte cât oţel producem, câtă valoare adăugată aduce industria chimică, dar nici o informaţie despre calitatea aerului pe care îl respirăm, despre ce şi câte boli ale aparatului respirator generează noxele din atmosferă sau de la locul de muncă. Nu ştim costurile umane şi materiale ale bolilor cauzate de agitaţia din birourile în care munca pare că nu se mai termină iar timpul își pierde semnificația. Nici o statistică nu va putea capta timpul şi energia bunicilor care îşi educă sau îngrijesc nepoţii, nici sprijinul acordat de copii părinţilor sau bunicilor la senectute. Numărul de paturi din spitale, numărul de ambulanţe, pot fi cuprinse în statistici dar calitatea actului medical nu poate fi măsurată.

Am să închei cu o întâmplare, cred eu, sugestivă. Doi actori de primă mărime ai teatrului românesc, au jucat în faţa unei săli arhipline o comedie, cu un umor tandru, jucată cu talent şi bucurie. Piesa te îndeamnă la râs dar și la meditație, te scoate din cotidian și îți deschide mai bine ochii în faţa mumii în care trăiești. Piesa începe cu un drum spre nicăieri și se încheie cu o speranță, o morală și cu un previzibil hohot de râs. Publicul, îmbrăcat în ținute formale, cu podoabe afișate mai mult sau mai puțin ostentativ, priveau piesa zâmbind mai mult formal, la fel ca ținuta. Râsul era sufocat de cravata sau gulerul prea tare al cămășii, sau de teama că rimelul se va prelinge pe obraz. Râsul s-a lăsat așteptat, au fost doar aplauze şi acelea reţinute pentru a nu pierde butonii de aur de la manşete sau brăţările cu nestemate ale doamnelor elegante. Cei doi actori au făcut reverențele, au răspuns bisului intrând din nou în scenă, dar fețele spectatorilor erau ca de ceară. Aerul şi soarele Mediteranei era prea departe pentru a îmbujora feţele iar râsul la ani lumină, strâns în ținutele formale croite la milimetru pentru acești corporatiști hipnotizaţi.

Actorii așteptau doar atât, un Mulțumesc!, exprimat print-un hohot de râs sănătos.

Text: Septimiu Moga

Distribuie:

Postaţi un comentariu