Demonii inflației

Septimiu Moga, economist

În ultimii ani, românii au uitat de inflaţie. De mai bine de un deceniu, care a inclus aderarea României la Uniunea Europeană, dar şi prima criză ciclică „capitalistă” de după perioada comunistă a României, inflația aproape că a dispărut din limbajul nostru. Retorica de la noi din ţară dar şi de pe alte meridiane, a devenit aproape nostalgică când vine vorba de inflaţie sau de cauzele care o generează. Poate că un necunoscător al problemelor economice ar putea crede că un fenomen inflaţionist este aproape benefic pentru economii, şi de ce nu, chiar şi pentru economia românească, desigur, într-o doză limitată. Dar oare, putem cunoaşte noi, fie economişti fie necunoscători ai ştiinţei economice care este doza ideală de inflaţie?

Fiind un pasionat al istoriei economice şi citind presa scrisă a lumilor de ieri, în special cea economică, am avut ocazia să constat că prea arare ori specialiştii în economie au o atitudine admirativă, pozitivă şi necritică la adresa situaţiei economice, invocându-se de multe ori fie perioadele în care statul intervenea în economie, fie perioadele în care statul lăsa mult mai liberă economia, invocându-se de asemenea fie perioadele de volatilitate fie, din contră, perioadele  de rigiditate monetară sau a preţurilor, fie ancorarea de etalonul aur sau argint fie consiliile monetare.

În cele din urmă, toate aceste nemulţumiri pornesc de la natura competitivă a oricărei economii. Economia se compune dintr-o multitudine de actori, dintr-o sumă de contrarii, care tranzacţionează bunuri şi valori, afaceri din care unii câştigă iar alţii pierd. Economia este câmpul unor bătălii mai mult sau mai puţin violente. Chiar şi marii învingători din economia globală duc în spate numeroase dezamăgiri şi nerealizări. Mâna invizibilă a lui Adam Smith nu este doar o mână a îngăduinței sau a providenței.

Nici măcar presa economică comunistă nu făcea rabat de la critici, chiar dacă obiectul criticii era un iluzoriu „duşman al poporului” sau un „duşman de clasă”.

Este posibil ca nostalgicii inflaţiei de astăzi, să fie chiar aceia care au identificat în anii 1990 o oportunitate în inflaţie iar în perioada de dezinflaţie au devenit perdanţi, căutând alinarea în definirea dezinflaţiei ca deflaţie, fenomen poate la fel de nociv ca şi inflaţia mare. Ei îşi aduc aminte de amânările la plată a unor datorii care se depreciau în timp, contractarea unor credite care la data scadenţei nu mai valorau nimic, în timp ce avansul iniţial era folosit în mai multe cicluri de vânzare cumpărare, majorând profiturile. În categoria nostalgicilor intră câteodată şi „statul” sau ceea ce numim suma intereselor din jurul gestionării banului public, nostalgic după primele din senioraj rezultate de pe urma unei emisiuni nesăbuite de bani care finanţau direct deficitele bugetare.

Poate că ar fi mai bine să ne amintim sau să reflectăm puţin asupra demonilor inflaţiei. Nu mă voi referi aici la micile puseuri inflaţioniste, cele sezoniere ci la consecinţele hiperinflaţiei sau a inflaţiei „patologice”care ne poate afecta nu numai puterea de cumpărare dar şi valorile spirituale umane, poate chiar libertatea.

Preţurile într-o economie pretinsă a fi liberă nu cresc pentru că există dorinţa expresă a cuiva, nu este rezultatul unei fatalităţi şi nicidecum o pedeapsă divină. Cauzele sunt mult mai prozaice, mai omeneşti. Inflaţia preţurilor de consum este un simptom al unor boli economice mai mult sau mai puţin grave care pot avea multiple cauze, de la conflicte militare, ocupaţii străine, dar de cele mai multe ori cauzele se regăsesc în dezechilibrele macro-economice sau dezechilibrele structurale ale unei economii (sau altfel spus atunci când structura economică nu mai ţine pasul cu tipurile). Valoarea indicelui preţurilor de consum sau al inflaţiei depinde de nivelul de monetizare a economiei (neputând să apară într-o ţară în care circulaţia bănească este sporadică) sau de modul de calcul sau posibilitatea reală de calcul al indicelui de creştere a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor dintr-o economie.

Inflaţia o putem lesne asemăna cu febra în cazul organismului uman. Ca şi starea febrilă, inflaţia este o reacţie normală a unui organism care încearcă să se protejeze în faţa unei anomali apărute în organism. Deşi extrem de teoretizată şi abstractizată, orice economie nu este un obiect inert ci este un organism viu care acţionează şi reacţionează, care pulsează, are emoţii, se sperie, se bucură şi chiar se reinventează, se regenerează.

Simplificând puţin lucrurile, anticorpii umani, produc febră prin reacţiile chimice rezultate din lupta lor cu infecţiile. Substanţa rezultată din reacţiile chimice de autoreglare ale organismului economic  este încrederea, în perioadele de sănătate economică şi neîncrederea altminteri.

În fața oricărei lipse de încredere, actorii economici măresc prețul oricărei mărfuri sau oricărui serviciu, pentru a se proteja de riscul unei pierderi viitoare, în condiţiile în care din propriile analize reiasă un asemenea risc sau o posibilă situaţie de incertitudine. În plan bănesc, neîncrederea se manifestă în moneda în care sunt efectuate tranzacțiile economice, care începe să-și piardă credibilitatea, pe care lumea o va folosi din ce în ce mai rar. Mergând în această spirală a neîncrederii prețurile cresc din ce în ce mai mult, vârtejul autoalimentându-se, se transformă din bătaia aripii unui fluture într-o tornadă devastatoare.

Oamenii sfârșesc prin a nu mai avea încredere în societate, izolându-se și negând valorile sociale, valorile umane, și cele morale. Tot ceea ce are atașat o valoare își pierde esența și utilitatea, pervertindu-se sau transformându-se. Este posibil ca noua construcție socială să fie una pozitivă, să asistăm la o distrugere constructivă de tip Schumpeterian, la fel cum este posibil să se zămislească o utopie. În secolul XX au fost suficiente exemple în care inflația a avut ca rezultat pervertirea morală, nu numai monetară, așa au luat naștere fascismul și comunismul, în numele unor false valori milenariste. De altfel Lenin ar fi spus că cel mai bun mod de a distruge capitalismul este să devalorizezi moneda, adică să distrugi reţeaua încrederii din organismul economic. Care sunt rezultatele?

Stefan Zweig descrie în câteva cuvinte ceea ce s-a petrecut în anii dintre cele două războaie mondiale.:

“Ce vreme incredibilă, anarhică, zgomotoasă în acei ani când, în Austria și Germania, odată cu subțierea valorii banilor, începuseră să o ia la vale celelalte valori! O epocă de extaz înflăcărat și de răsunătoare trageri pe sfoară, un amestec unic de nerăbdare și fanatism. Tot ce era extravagant  și incontrolabil își trăia epoca de glorie: teozofie, ocultism, spiritism, somnambulism, antropozofie, chiromanție, grafologie, yoga indiană și misticism a la Paracelsus. Tot ce permitea senzații de maximă intensitate, necunoscute până atunci, orice tip de stupefiante, morfină, cocaină și heroină, se vindeau ca pâinea caldă …”.

Astăzi, în Europa cel puțin, prețurile nu cresc, valoarea banilor a rămas relativ constantă, dar încep să se manifeste simptomele neîncrederii, simptomele lipsei valorilor generale umane, sociale sau morale. Economia ca și societatea este formată din oameni, actori, care acționează și reacționează. Reacțiunea la lipsa valorilor din “lumea de ieri” a  lui Zweig au fost recrudescența naționalismului, fanatismului, nazismului sau comunismului.

Poate că științele economice vor consemna o “inflație” fără creșterea prețurilor de consum. Poate că organismul este atât de bolnav încât nu mai are capacitatea de a reacționa la infecția morală sau nu ştim încă cum să măsurăm nivelul de inflamare sau parametrul care să îl folosim ca marker al neîncrederii economice?

În seara în care am început să scriu acest eseu, la Barcelona niște fanatici ai nimănui, ai unei idei sau religii virtuale, a unui aşa zis Islam, a unei idei virtuale de statalitate, au ucis oameni nevinovați dorind să îndrepte civilizaţia occidentală spre o cale aşa zis dreaptă, mistică, a unei religii iscate din propria lor imaginație antisocială, generată de un drog necunoscut, de nişte idei halucinogene. Poate cineva, un demon virtual, la fel ca diabolicul Lenin, a început deja să sape la fundamentul încrederii, prin frică, prin teroare, în speranţa de a devaloriza moneda.

Text: Septimiu Moga, economist 


Publicitate

Postaţi un comentariu