Cu ce-am rămas din 2013?

Pandurii din Târgu Jiu au terminat la egalitate, scor 0-0, meciul cu portughezii de la Pacos de Ferreira,   la ultima apariţie a unei echipe româneşti de fotbal din actuala ediţie a competiţiilor continentale intercluburi. Remiza consfiinţeşte astfel una dintre cele mai slabe participări a fotbalului nostru în cupele europene în care cele două reprezentante, Steaua în Liga Campionilor, respectiv Pandurii în Europa League, au făcut figuraţie pe teren, au dat senzaţia că vor şi că pot să se ia în piept cu celelalte combatante, dar au terminat mereu “în genunchi”.

Per ansamblu au fost şi evoluţii la capătul cărora am tresărit pentru rezultatele de egalitate şi am sperat până în cea din urmă clipă că se poate să ne şi bucurăm la finalul vreunui meci. Tragem linie şi cele 5 puncte acumulate de Staua şi Pandurii, dintr-un total de 36, ne lasă fără cuvinte. Nu mai căutăm motive, scuze şi alte supoziţii, de ce s-a întâmplat aşa, cum a fost posibil etc. Gândurile ne-au îngheţat precum gazonul de pe Cluj-Arena.

Aşteptăm cuminţi anul nou ce va să vină, cu aspiraţii noi, cu năzuinţe renăscute şi cu gânduri de mai bine. 2013 a fost trist, am ratat tot ce puteam rata în fotbal, poate doar debarcarea lui Mitică Dragomir din fruntea LPF să ne mai aducă un zâmbet, dar şi ăla trist, pe feţe. În majoritatea confruntărilor cu miză concluzia a fost cam aceaşi: am fost mai buni decât … dar am terminat mereu cu capul în pământ.

Bine măcar că Grecii nu ne-au dat nicio speranţă şi cel puţin după dubla cu ei nu ne-am mai lamentat că am fi putut, să, dar … Noroc că mai avem şi alte sporturi în care, cu voia dumnevoastră, existăm. Fotbalul l-am transformat într-un butic de cartier şi am uitat să mai intrăm în teren cu demnitate, să ne privim adversarul în ochi, cum o făcea Lăcătuş sau Adrian Ilie pe vremuri, “să le împletim” picioarele, să ridicăm privirea din pământ să-l vedem pe Ganea sau pe Vio Moldovan în faţa porţii şi apoi să ieşim în stradă de fericire.

Acum totul se rezumă la banii “veniţi de la UEFA”. Numai mie mi se pare că refrenelor celebre: “Luptă Steaua”, sau Di-na-mo” etc, le-au luat locul citate celebre: “lăsaţi-ne să ne pregătim pentru Liga Campionilor”, sau “e obligatoriu să ne calificăm în grupe, de acolo vin banii”? Suntem o naţiune ce respirăm fotbal, dar nici ăsta nu mai e al nostru, bişniţarii şi cămătarii care au pus mâna pe el (pe fotbal n.a.), nu sunt interesaţi de ce ne dorim noi, interesul lor e mai presus de suferinţa noastră.

Pentru ei nu mai contează că fiii noştrii râd când le povestim cum a sprintat Lătăcuş în 90, cum l-a hipnotizat pe Dasaev şi a adus prima victorie a României la un turneu final de Cupă Mondială după 20 de ani (la acea vreme). Copiii sunt suspicioşi şi cred că e o poveste pescărească dacă le descriem şutul lui Hagi, care a sfidat gravitaţia din meciul cu Columbia, sau cum a mângâiat Ilie Dumitrescu mingea pentru o victorie cât un capitol de istorie din meciul cu Argentina.

Să le vorbim urmaşilor noştri despre Mişa Klein, sau de Cămătaru, de Geolgău, Tudorel Stoica sau Gabor ar fi ca şi cum am ţine o lecţie despre preistorie. Şi ştiţi ce e mai trist? Că nici jumătate din cămătarii din fotbalul nostru nu mai au timp să-şi amintească de ei. În mintea lor doar cifrele de la UEFA mai contează, unde pot investi acei bani, câte vile mai pot ridica sau câte mall-uri mai pot vinde. Eu, noi, suporterii din tribune nu merităm asta, iar ei, conducători sau fotbalişti, nu merită cântecele noastre.

Fotbalistic vorbind 2013 aproape că nu a existat, noroc cu Ana Maria Brânză, cu Larisa Iordache, cu Bernadette Szocs, cu Dolniceanu, sau Halep, dar niciunul dintre aceştia din urmă nu sunt plătiţi cu sute de mii de euro pe an ca să “joace” pe mese în cluburile de lăutari, iar dacă Halep e milionară în dolari e meritul ei, nu al vreunui bişniţar care se pregăteşte pentru Champions League, mă scuzaţi, pentru banii din Champions League.