Criza de legitimitate şi nevoia unui discurs refondator al Uniunii Europene

Valentin Naumescu, diplomat

-După eşecul Tratatului Constituţional din 2005, respins (surprinzător, în contextul optimist de atunci) în referendumurile din Franţa şi Olanda, Uniunea Europeană a intrat într-un lung şi complicat şir al crizelor, care se agravează în prezent sub presiunea noii provocări a „crizei imigranţilor” din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, pe care Uniunea se dovedeşte incapabilă să o gestioneze rezonabil;

-Principalele crize identificate şi abordate până acum, cu rezultate relativ modeste, au fost: criza economică (după 2008), criza politică (dificultatea tot mai mare cu care se ajunge la un consens decizional şi de direcţie strategică), şi criza instituţională (nemulţumiri crescânde legate de performanţele instituţiilor europene, acestea invocând la rândul lor limitări ale competenţelor şi lipsa pârghiilor eficace de intervenţie);

-A patra dimensiune a crizei europene se profilează însă tot mai pregnant: criza legitimităţii, dublată de nevoia puternică a unui discurs refondator al Uniunii Europene, bazat pe condiţiile şi provocările secolului XXI;

-Faptul că jumătate din populaţia Austriei a votat în alegerile prezidenţiale candidatul partidului de extremă-dreapta, dincolo de victoria la limită a unui pro-european, adusă de voturile prin corespondenţă, care au creat o diferenţă finală de doar 31.000 voturi la nivel naţional (0,6%), rămâne un semnal sever al ideii că o parte importantă a cetăţenilor încep să pună sub semnul întrebării valorile şi însăşi raţiunea de a fi a Uniunii Europene;

-Votul strâns pentru Brexitul din 23 iunie, chiar presupunând că o majoritate la limită a britanicilor se va opune în cele din urmă ieşirii Regatului Unit din Uniunea Europeană, sau ascensiunea Frontului Naţional în Franţa şi a Alternativei pentru Germania în alegerile regionale, respectiv respingerea Tratatului de Asociere UE-Ucraina în referendumul din Olanda, toate arată amplificarea opoziţiei cetăţenilor la continuarea procesului de integrare europeană şi, foarte probabil, stoparea acestui proces politic;

-Tensiunea între principiul fondator „Ever closer Union” şi principiul democraţiei şi suveranităţii naţionale se adânceşte. Uniunea Europeană fără democraţie s-ar întoarce la Imperiu (o versiune extinsă, actualizată tehnologic, a Sfântului Imperiu Romano-Germanic), iar democraţiile suverane fără Uniunea Europeană s-ar întoarce la confruntarea statelor naţionale, care a caracterizat practic istoria modernă a continentului;

-Tehnicizată în exces, Uniunea Europeană a devenit o colecţie ternă de regulamente şi norme, pierzând „fiorul politic” care a însufleţit etapa părinţilor fondatori Jean Monnet-Robert Schuman-Konrad Adenauer-Alcide de Gasperi;

-Cine şi cum ar putea „reinventa” astăzi Proiectul European, la peste 70 de ani distanţă de al doilea război mondial, (re)legitimându-l în faţa unei generaţii care nu mai are memoria şi angoasa conflictului militar de pe continent, care se simte din nou atrasă de discursurile identitare, xenofobe şi (uneori) autoritariste, şi care pare să nu mai vadă beneficiile construcţiei europene comune?

*

Criza de legitimitate a Uniunii Europene mijeşte în sondajele de opinie din tot mai multe ţări membre. Eurobarometrele indică scăderea suportului popular pentru procesul de integrare europeană spre niveluri critice, care aproape că ar trebui, dintr-o perspectivă pur democratică, să determine organizarea de referendumuri de reconfirmare sau de recunoaştere a unei alte voinţe politice a cetăţenilor, de la caz la caz. Pe de altă parte, ştim prea bine că intrarea într-o logică a referendumurilor naţionale ar duce curând la desfiinţarea de facto a Uniunii Europene, la blocarea şi anularea dimensiunii supranaţionale (federale sau confederale) pe care se întemeiază în esenţă Uniunea, politicile şi instituţiile ei.

Dilema pare aşadar perfectă. Tensiunea axiomatică între principiul Europei unite şi solidare, căreia i s-a cedat o parte semnificativă din suveranitatea naţională a fiecărui membru (aceasta este, în fond, diferenţa esenţială între Uniunea Europeană de acum şi sistemele de alianţe între statele suverane de dinaintea războaielor mondiale), şi pretenţia confirmării tuturor deciziilor politice sau economice prin procese democratice la nivel naţional sugerează o contradicţie ireconciliabilă. Având în vedere competitivitatea tot mai intensă la nivel global şi interconectarea cu alte mari centre de putere (Statele Unite, China, Rusia), Europa nu mai poate fi în prezent şi unită, şi compusă din state naţionale absolut suverane. Proiectele privind „Uniunea fiscală şi bancară” sau Uniunea Energetică sunt bune exemple în acest sens, care cer o opţiune clară. Oamenii vor trebui curând să aleagă, iar alegerea lor va fi de o importanţă crucială pentru destinul generaţiilor viitoare.

Continentul european, atât de greu încercat în secolul XX de experimente naţionaliste şi autoritariste, nu poate renunţa nici la Uniunea Europeană, nici la democraţie şi statele naţionale suverane, fără să plătească un preţ dureros. Dar clivajul între cele două paradigme se adânceşte ameninţător, chiar dacă liderii momentului se străduiesc să ne liniştească şi să ne convingă că lucrurile funcţionează în continuare. În absenţa unui discurs refondator, este limpede că Proiectul European şi statele naţionale (chiar democratice fiind) nu se mai suportă reciproc. Imposibila alegere se apropie de punctul culminant.

Ce s-ar întâmpla astăzi dacă cineva ar forţa alegerea unui principiu în detrimentul celuilalt? Uniunea Europeană fără democraţie s-ar întoarce la Imperiu (o versiune extinsă, actualizată tehnologic, a Sfântului Imperiu Romano-Germanic), iar democraţiile suverane fără Uniunea Europeană s-ar întoarce la confruntarea statelor naţionale, care a caracterizat practic istoria modernă a continentului. Cu siguranţă nu ne-am simţi confortabil sau în siguranţă, nici într-o variantă, nici în cealaltă.

Desigur, cel mai puternic argument pentru construcţia Comunităţilor Europene în anii 1950 a fost teama. Teama de război, de o nouă rivalitate franco-germană, de o eventuală expansiune a influenţei Uniunii Sovietice într-o Europă occidentală aflată în sărăcie şi lipsuri. Italia, de exemplu, a fost la un pas să cadă sub guvernarea comuniştilor, imediat după război, pe cale democratică. CIA şi serviciile secrete occidentale au acţionat pentru a se asigura că Partidul Comunist Italian rămâne în opoziţie pe durata efortului de revigorare economică a ţării. Planul Marshall a avut şi el un anumit rol politic intern. N-a fost uşor. Resentimentele bălteau, societăţile erau confuze, iar direcţia politică şi strategică nu părea în primii ani foarte clară. Dar teama de divizare şi de război i-a unit în cele din urmă pe vest-europeni (6 state la început, apoi 9, apoi 12 la sfârşitul Războiului Rece) iar succesele, bunăstarea şi dezvoltarea economică au apărut. Ce le mai uneşte acum, concret, pe cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, dincolo de o retorică pro-europeană superficială şi tot mai neconvingătoare? Ce teamă mai ţine unită construcţia europeană?

Ar fi interesant de urmărit de unde ar putea veni astăzi un „discurs refondator”, în sensul unei noi platforme argumentative a Uniunii Europene. Iată câteva variante propuse pe continent, niciuna perfectă, fiecare cu specificul intereselor ei şi cu limitările ei:

Varianta Cameron, adică discursul pentru rămânerea în Uniunea Europeană bazat strict pe stimularea temerilor privind creşterea costurilor şi pierderilor economice în cazul Brexitului, dar în acelaşi timp pe stoparea integrării politice;

Varianta Merkel, bazată pe reiterarea obligaţiilor de solidaritate politică şi economică ale statelor membre în legătură cu respectarea deciziilor Uniunii Europene („bătutul obrazului”), în special pe subiectul asumării cotelor de refugiaţi;

Varianta balticilor, bazată pe teama unei agresiuni a Rusiei şi pe menţinerea unităţii europene şi euro-atlantice ca garanţie pentru limitarea tendinţelor expansioniste ale Moscovei, inclusiv pe menţinerea sancţiunilor internaţionale la adresa Rusiei;

Varianta Van der Bellen (după numele noului preşedinte ales al Austriei, Alexander Van der Bellen, un ecologist de 72 de ani), bazată pe un intens discurs pro-european federalist şi pe o componentă ecologistă, pe exploatarea temerii privind ascensiunea extremei-dreapta dar şi pe opoziţia la TTIP, adică la acordul transatlantic SUA-UE privind crearea imensului spaţiu de liber schimb comercial şi investiţional, care ar fi, crede el, potrivnic intereselor economice, sociale şi de mediu ale Europei;

Varianta „Europa cu două viteze” (respectiv clubul select şi periferia), susţinută în general de ţările competitive din nord-vestul Uniunii Europene, întemeiată pe acceptarea funcţionării unor grupuri cu parametri diferiţi în interiorul Uniunii şi pe menţinerea sau chiar consolidarea şi instituţionalizarea acestor diferenţieri între statele membre, viziune bazată în fond pe realităţile economice, politice, sociale, culturale şi administrative de pe teren;

Varianta asistenţială, în care crede Europa săracă (sudică), bazată eminamente pe ideea că Uniunea Europeană este un sac cu bani care se cuvine a fi împărţit cu generozitate de la Bruxelles către economiile îndatorate, neperformante sau corupte precum Grecia, România, Bulgaria etc;

Varianta corporatistă sau, să-i spunem generic, „Volkswagen” (puteţi înlocui numele cu al altui gigant european, dacă nu vă place), bazată exclusiv pe interesul comercial al marilor companii, al exporturilor pe o piaţă unificată (fără diferenţieri şi criterii politice), pe susţinerea legăturilor cu Statele Unite (inclusiv TTIP) dar şi pe reluarea afacerilor cu Rusia, adică pe o viziune minimalistă, economic liberală şi capitalistă asupra Europei.

Toate discursurile de mai sus sunt, într-un fel sau altul, pro-europene. S-ar putea ca niciunul să nu fie însă pe placul tuturor celor care susţin Proiectul European, părându-ne fie prea mercantile, fie prea disciplinante politic, fie obsedate geopolitic şi rusofobe, fie exclusiviste, fie oportuniste, fie hipsteriste, anti-capitaliste sau anti-americane. E semnul cel mai clar că însăşi Ideea Europeană este văzută astăzi diferit, de la Londra la Bucureşti, de la Berlin la Atena sau de la Viena la Vilnius.

„Discursul fondator” din anii 50 a fost cel al Europei păcii, care a fost receptat la fel de toate societăţile vest-europene care au aderat la proiect. Astăzi, nu mai avem o singură viziune, o perspectivă unificatoare, ci mai multe versiuni şi nuanţe concurente, chiar şi în tabăra pro-europenilor. Dar, oricum am lua lucrurile, în absenţa unei relegitimări politice a Uniunii Europene, acceptată de o majoritate rezonabilă a cetăţenilor şi societăţilor europene, este puţin probabil ca generaţia următoare să mai găsească suficiente argumente pentru a explica de ce cele 28 de state membre ar mai trebui să rămână împreună, să-şi pună resursele la comun şi să asculte de un singur centru de comandă (chiar dacă au o cotă de reprezentare la masa decizională), iar intrarea în epoca referendumurilor suveraniste să pună punct celui mai frumos şi mai idealist proiect al Europei moderne.


Publicitate

Postaţi un comentariu