Copii în biserică

Ion Mureşan, scriitor

Pe vremea când eram copil, bătrânul preot din satul meu ne-a dăruit nouă, copiilor, nişte cărticele minunate, foarte viu colorate, foarte frumos desenate: „Copilăria lui Iisus”. Erau desene care îl înfăţişau pe pruncul Iisus în mijlocul unor grădini cu pomi înfloriţi şi cu floricele colorate prin iarbă, jucându-se cu mieluşei şi cu porumbei, şi înconjurat de păsărici atât de colorate încât le auzeam cântecul.

Alte desene îl înfăţişau şezând în mijlocul copiilor, băieţei şi fetiţe, vorbindu-le. În alte desene apărea rugându-se, cu mâinile împreunate şi cu o lumină blândă deasupra capului, lumină în care se întrezăreau şi nişte îngeraşi, nişte copii bucălaţi cu aripioare, care păreau că aşteaptă nerăbdători ca Iisus să-şi termine rugăciunea ca să o zbughească iar la joacă. Impresia pe care am avut-o a fost aceea de „biserică-grădină” şi de „biserică a copiilor” cu Iisus „preot-copil”. Sigur, imaginea contrasta cu aceea din biserica din sat, unde băieţii aveau locul lor, în faţă, la dreapta intrării în altar, iar fetiţele la stânga, în loc vizibil, astfel ca părinţii să-i poată supraveghea şi să le taxeze după liturghie eventualele ieşiri de neastâmpăr copilăresc, care ar fi putut tulbura solemnitatea lăcaşului de rugăciune

De atunci, am fost la slujba de duminică în multe biserici. Până când, om aproape bătrân, m-am îndrăgostit. M-am îndrăgostit de o…biserică. Dar să explic de ce am făcut „dependenţă” de biserica cu hramul „Înălţarea Domnului” de pe strada Dorobanţilor, colţ cu strada Aurel Suciu, în care slujesc preoţii Ioan Turc şi Bogdan Ivanov. Răspunsul e cât se poate de simplu: pentru că, de câte ori mă duc la liturghie acolo, îmi vin în minte imaginile din cărţulia „Copilăria lui Iisus”, cea din copilărie. Nici într-o biserică din oraş nu am văzut atât de mulţi copii: de la sugari aduşi în braţe sau în cărucior, la pruncuţi care acum fac primii paşi, de la copii de grădiniţă până la şcolari de 10-12 ani, toţi se simt la biserică ca acasă. Unii gânguresc, alţii plâng, unii strigă, alţii zâmbesc şi se plimbă şi se pierd printre picioarele celor mari, uitându-se de jos spre ochii lor cu ochii lor mari şi miraţi şi cu feţele senine ca o lună plină, alţii stau cuminţi lângă mamele lor şi adoptă, nu găsesc alte cuvinte, o „solemnitate drăgălaşă”. Un murmur subţirel coboară şi urcă tot timpul, însoţind psalmodierile preoţilor şi diecilor. Doar câte o băbuţă se mai uită mustrător la câte un copil rătăcit şi vorbăreţ şi atunci copilul tace mirat şi o zbugheşte să-şi caute mama.

Dar preoţii, ca şi cum nu ar auzi „grădiniţa micilor credincioşi”, îşi continuă liturghia, în odăjdiile lor impunătoare, sobri şi netulburaţi. Doar atunci când miruiesc copiii cei mulţi li se poate citi pe feţe o expresie abia reţinută de satisfacţie. Şi de iubire. (Nu ştiu dacă Mitropolitul Andrei nu socoteşte cele de mai sus o abatere de la tipicul Bisericii, dar sper să nu-i mustre prea tare pe cei doi preoţi, iar preoţii să mă socotească pe mine un „pârâcios”). Mi-am dat seama, duminică după duminică, de un lucru: că prezenţa masivă a copiilor în biserică, în loc de a tulbura solemnitatea liturghiei, îi adaugă o notă aparte de sfinţenie, de seninătate şi de speranţă. Îi adaugă un strop de dumnezeire.

Zilele trecute mă aflam la ţară, la casa prietenului meu, prozatorul Alexandru Vlad. Dimineaţă însorită. Priveam la bisericuţa de pe dealul din apropiere şi ascultam oratoriul Messiah de Handel. Ei, bine, în Postul Paştelui mi-a fost dat să asist la o minune. Când oratoriul a ajuns la celebra parte „Aleluia”, s-a stârnit un vacarm de nedescris de vrăbii. Toate s-au activat brusc, au prins a ciripi şi a-şi face ordine în cuiburi: pluteau deasupra noastră zeci de pene vechi scoase din cuiburi şi aruncate în aer. Am avut impresia că solemnitatea a fost cea care a declanşat bucuria. Solemnitatea ne-a devenit dragă. Vrăbiile păreau nişte gospodine gureşe care fac curăţenie de Paşti prin casele lor. Şi mai păreau nişte copii în biserică.

Postaţi un comentariu