Contabilitatea … altfel

Septimiu Moga, economist

În urmă cu mai bine de şase secole, pe când europenii încă nu ştiau că pământul este o sferă, pe când Pământul, din punctul lor de vedere era situat în centrul unui univers mult prea mic, un călugăr franciscan, pe numele său Luca Pacioli punea bazele teoretice ale contabilităţii, respectiv înregistrarea operaţiunilor comerciale în partidă dublă şi ţinerea jurnalelor şi registrelor contabile. Era o formă de a pune puţină ordine într-un haos, de a obiectiviza puţin un comportament instinctual mercantil într-un mediu încărcat de misticism şi superstiţie. Contabilitatea era o parte a matematicii, care şi ea, era de abia la începuturi în Europa, continent în care doar geometria era ceva mai dezvoltată. Matematica, ca şi evidenţa contabilă erau foarte utile negustorilor italieni, o categorie de europeni foarte aparte a lumii de acum şase secole.

Lumea pentru om era foarte mare, foarte anostă, foarte puţin organizată, iar viaţa scurtă, monotonă şi periculoasă.

Nu ştiu cum îi priveau călugării pe acei negustori impertinenţi, neciopliţi, curajoşi şi puşi mereu pe harţă, care îşi riscau mereu vieţile pe mări pentru iluzia unei vieţi îndestulate, pentru puţin mai bine, pentru o navă mai bună, pentru un lemn mai de calitate al chilei sau catargului, pentru o cală mai încăpătoare. Rugăciunea neguţătorului era pentru un scop egoist, pentru mai mulţi arginţi, confecţionaţi poate chiar din filonul care din care s-a extras metalul monedelor care au cumpărat trădarea lui Iuda. În timpul slujbei de duminică, pe când un astfel de negustor se afla în strana plătită din majestoasa catedrală veneţiană, împreună cu preotul îngâna cu gândul spre un El Dorado …”Et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos dimittimus debitoribus nostris.” (Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…) în timp ce fratele Luca privea îngândurat de undeva din umbra lăcaşului sfânt, mulţimea ce-şi ascundea chipurile aspre sub strălucitoarele straie de mătase adusă în portul veneţian de peste mări, rostind evlavios litania divină.

Poate că noi, cu toţii suntem şi astăzi liberii negustori ai unei Veneţii decadente, trăind într-o lume inundată plină de palate, biserici, opere ale unor artişti trecuţi prin lumea aceasta de multă vreme, care ne-au dat toată bogăţia pe care o exportăm prin măştile unui carnaval a cărui esenţă s-a diluat în apa sărată a lagunei. Undeva din umbra unui claustru, spectatorul invizibil a lui Adam Smith ne îndeamnă la ordine şi rigoare nu atât în numele matematicii ci în numele dreptăţii umane, a cinstei sau a moralei.

Luca Pacioli a fost un om ce s-a dedicat unei lumi a calculelor, atunci când lumea din jurul său nu ştia calcula, când simple operaţii pe care astăzi le facem mintal erau inaccesibile oamenilor sau negustorilor, bancherilor sau agricultorilor, păstorilor sau meşteşugarilor. Şi totuşi exista o proporţie, un număr de aur, numere tainice aproape de emanaţie divină, ce i-a ajutat pe artiştii şi inginerii, pe sculptorii şi arhitecţii antichităţii să proiecteze şi să creeze din piatră, lemn sau pământ vise ponderate cu proporţii divine, ce au măsurat cercuri, au dat viaţă spiralelor sau au creat măsuri ce converg asimptotic spre natural sau sacru.

În aceste calcule călugărul ce-l avea ca mentor spiritual pe Francisc din Asissi, sfântul ce s-a descotorosit de povara bogăţiei şi faimei mercantile în schimbul sărăciei demne, îl căuta pe Dumnezeu, sau căuta ceea ce filozofii antici căutau: Adevărul. El recomanda în cartea sa „Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita” că omul nu trebuie să meargă la culcare până când debitul nu este egal cu creditul, adică până când datoria sau responsabilitatea  nu este echilibrată de încredere. Poate că acest călugăr nu s-a gândit la sofisticata ştiinţă a contabilităţii de azi, dar ne-a lăsat o cutumă nerostită şi nescrisă care este atât de banală. Activul trebuie să fie întotdeauna egal cu pasivul. Dacă ataşăm conceptului de activ cel de drepturi, valoarea acestora trebuie să fie egală cu cea a obligaţiilor, adică cu pasivul nostru. Cam aşa este şi în viaţă!

Un om, o întreprindere, o economie nu poate trăi fără drepturi, fără libertatea de a crea, de a descoperi orice oportunitate, de a exploata, de a promova sau consuma o ofertă, într-o lume care trebuie să ştie că are nevoie de acea ofertă. Unii oameni oferă marfa sau produsul muncii lor în primul rând din vocaţie, alţii din mărinimie, alţii, din păcate prea mulţi din spirit mercantil, pecuniar, pentru faimă sau bogăţie.

Libertatea în afaceri nu este absolută, nu este nemărginită pentru că există constrângerile: morale, etice, materiale, sociale, fizice, pe care trebuie să le respectăm. În spatele fiecărui activ stă un pasiv, lângă un credit stă un debit, obligaţii care trebuie să se compenseze, să egaleze activul sau să soldeze debitul.

Chiar dacă privim lucrurile invers, o constrângere, o obligaţie ne îndeamnă să acţionăm, să facem ceva, să construim ceva. Lipsa unui echilibru creează tensiuni. Un activ mult prea mare conduce la abuzuri, la arbitrar, la tiranie, în timp ce prea multe constrângeri conduc la inacţiune, la teamă, la refuzul de a mai întreprinde ceva.

Mulţi oameni detestă această contabilitate anostă, plină de cifre, bazată pe prea multe legi, cutume şi obligaţii, aparent inutile. Până la urmă, o evidenţă contabilă este fotografia unei stări echilibrate. Dacă acest echilibru este mimat, privim o fotografie falsă, departe de realitate iar minciuna şi necinstea nu fac parte din arsenalul nobil a lui Pacioli, sunt păcate mult prea greu de disimulat.

Text: Septimiu Moga, economist

Distribuie:

Postaţi un comentariu