Ceață

Septimiu Moga, economist

Opinie semnată de Septimiu Moga

În cartea sa, “Misterioasa flacără a reginei Loana”, Umberto Eco, povestește despre un anticar care în urma unui accident vascular cerebral își pierde memoria autobiografică. El încearcă să-și aducă aminte viața lui prin intermediul cărților. Cu toate că își amintea conținutul acestora, el și personalitatea sa îi erau niște subiecte străine. Atmosfera romanului postmodern, este una care te pătrunde de sentimentul și senzația ceții, a unei ceți umede mistuitoare în care personajul caută cu greu un drum spre recuperarea sa. Soția anticarului spune la un moment dat: “Tu îmi spui acum că nu mai trăiești în timp. Noi suntem timpul în care trăim …Ne învață multe lucruri și pe noi psihologii de astăzi. Noi trăim în cele trei momente: al așteptării, al atenției și al amintirii, și nici unul nu se poate lipsi de celelalte. Nu reușești să tinzi spre viitor, pentru că ți-ai pierdut trecutul. Iar faptul că ști ce a făcut Iuliu Cezar nu-ți ajută să știi ce va trebui să faci tu”.

Omul este afectat în mod evident de pierderea memoriei, personalitatea sa are de suferit, iar uneori din cauza unei traume, mintea refuză să-și mai amintească anumite episoade din viață. Alterarea memoriei ne face să avem amintiri deformate. De asemenea, informațiile pe care le primim de la altcineva pot să ne creeze așa numitele “memorii false”. Aducerea aminte ,însă, ne face mai înțelepți, ne face să acționăm în așa fel încât să evităm situații similare cu cele ce ne-au creat senzații neplăcute sau, dimpotrivă, să repetăm situațiile care ne-au creat plăcere.

În cazul unui popor, al unei țări, pierderea memoriei este adesea mai gravă, având consecințe mai complexe. Memoria unei țări stă în arhivele sale, păstrate în clădiri special amenajate, biserici, mănăstiri, primării, și adeseori în cărțile adunate în biblioteci, în tezaurul național scris, în tomuri de istorie, de economie, de artă, vechi hrisoave și, de multe ori, chiar în limba pe care o vorbim. Fiecare cuvânt ce îl rostim are partea sa de istorie. Chiar și atunci când vorbim de ceață sau negură, istoria ne duce către limba latina, spre origini. Iată, așadar, o lume fascinantă a memoriei umane dar și a memoriei unei țări, sau popor.

Celor trăitori într-un anumit timp, în Clujul nostru milenar ne este atât de familiară ceața care se pogoară ca un blestem ud și rece. Pereții scorojiți ai vechilor clădiri se dizolvă în vaporii aceia uitați de curenții atmosferici veniți dinspre încinsa Mediterana sau dinspre nordul înghețat combinați cu noxele ce ne aparțin. Dincolo de pereți, uitate de timp zac aranjate după reguli știute de multă vreme, documente care ne pot face să ne reconstruim trecutul. Oameni harnici și inimoși păstrează aceste tone de hârtie învechită ca pe o comoară, dar zidurile șubrezite lasă să pătrundă adesea ploaia aceea măruntă și persistentă ce ne macină pe noi și zidurile. Atât de des banii nu ajung pentru cămările ce ne păstrează memoria.

Fără memorie, ce putem face? Nu putem, după cum spune personajul lui Eco, tinde spre viitor. Modelele economice se bazează pe șiruri lungi de cifre reprezentând perioade lungi de timp, fiecare șir fiind o istorie în sine. Pe baza tendințelor și tiparelor constatate de experții economici, se pot crea noi strategii, noi paradigme de dezvoltare, noi vise, noi promisiuni. Pe baza diagnozelor economice, a tiparelor vedem unde am greșit în trecut pentru a nu mai repeta acele greșeli. Acele seturi de indicatori cu extensie mare în timp, sunt înțelepciunea noastră economică, fără de care istoria, în sensul ei negativ, se va repeta. Noi suntem timpul în care trăim și trebuie să lăsăm semne obiective ale trecerii noastre prin el, să le depozităm în locuri solide, unde urmașii să ne reconstituie timpul nostru, iar prin timpul acela reconstruit să știm în fiecare moment că dăm ceva din înțelepciunea noastră posterității.

Este atât de simplu să păzim de intemperii memoria arhivelor, cu o sumă modică plătită de fiecare dintre noi, putem oricând să ne întoarcem în timp. Arhivele sunt pentru un neam, fotografiile de familie, din copilărie sau ale bunicilor și străbunicilor. Ele au tendința naturală de a se deteriora, de a se dizolva parcă în timpul ce nu le mai aparține. Dar știința a produs atâtea modalități de păstrare a lor în condiții bune. Mai greu este atunci când asupra cetății se abat nu numai intemperiile dinspre miazăzi sau miazănoapte, ci ura umană, cu focul ei demonic ce arde totul. Câte biblioteci asemeni celei din Alexandria au ars împreună cu înțelepciunea din ele? Câte cărți au fost aruncate în focul mistuitor pentru că prezentul a vrut să răpună trecutul? În focul acela au ars generații întregi, părinți, bunici, lumina creației umane. Cui i-a păsat? E greu să stăvilești ura umană, dar ea se poate trata tocmai cu istoria spusă din arhivele și bibliotecile nearse. Împotriva urii există arma înțelepciunii, a cunoașterii și toleranței. James Madison spunea că “Un popor care vrea să se autoguverneze trebuie să se înarmeze cu puterea dată decunoaștere”.Cunoașterea stă adesea în arhivele colbuite și uitate de comunitate. Stă în capacitatea noastră să o păstrăm.

Crezând că timpul prezent este peren, atâtea companii plătesc averi, iar alte companii fac averi cu arhivarea documentelor milioanelor de firme, documente digitale, care sunt baza succesului lor, baza lor de date este moneda lor de schimb, capitalul lor fabulos. Sunt de notorietate scandalurile în jurul marilor companii care dețin date personale. Ele cunosc cel mai bine forța cunoașterii înmagazinate în semne și le păstrează. Miliardari excentrici cheltuiesc averi pentru a-și prezerva trupul bolnav, răpus de o boală fără leac azi, pentru o posibilă înviere în viitor.
Arhivele țării noastre sunt păzite de o mână de oameni ce lucrează în clădiri uitate de vreme, cu pereții scorojiți de cețurile vremilor. Ei păstrează și încearcă să recupereze fiecare filă, fiecare unitate elementară de înțelepciune pentru a o reda vieții. Seneca spunea cu multe veacuri în urmă, vorbe care miraculos s-au păstrat până azi: “Nimic nu ne aparține…, doar timpul este al nostru”. Când nici omul nici timpul nu mai au răbdare, dar vom dori să intrăm în lumea viitorului, vom vedea asemeni eroului lui Eco cum un ușor “fumifugium de culoarea șoarecelui se răspândește în vârful scării, învăluind intrarea”, vom simți o pală de frig, iar când vom ridica ochii ne vom întreba amar:”De ce soarele se face oare negru?”

Postaţi un comentariu