Cântecul de sirenă al lui Viktor Orbán

Caius Chiorean, redactor-șef Transilvania Reporter
eepurl.com

Ungaria este astăzi pe punctul de a trece frontiera democraţiei şi a se adânci în autocraţie, scrie The Guardian. Dacă, după victoria de duminică, Viktor Orbán îşi va materializa ameninţarea de răzbunare „morală, politică şi juridică” faţă de cei denunţaţi în campanie ca duşmani ai regimului, pasul dincolo de frontieră va fi făcut. Democraţia în Ungaria este în suferinţă de când  Viktor Orbán ajuns la conducerea ţării în 2010. El îşi exprimă deschis crezul că o democraţie nu trebuie să fie neapărat una liberală, mai mult, statele democratice liberale nu mai sunt competitive la nivel global, după cum demonstrează avansul economic şi geopolitic ale celor doi noi parteneri strategici ai ţării: China şi Rusia. El se angajează să construiască o puternică „democraţie iliberală”, care se traduce în termenii vechii democraţii liberale ca o subminare şi deteriorare continuă a statului de drept și a protecției drepturilor omului, cu demagogia socială, care promite recuperarea şi creşterea materială şi abaterea mâniei populare către elemente ale populaţiei alese ca ţapi ispăşitori . Disidentul Gáspar Miklós Tamás, şte acest tip de guvernare „post-fascism”.

Împreună cu celelalte ţări din grupul de la Vişegrad, Ungaria dispreţuieşte făţiş ceea ce numeşte moliciunea puterilor vestice, nucleul Uniunii Europene.  Miza declarată a politicii din campanie a lui Viktor Orbán fost ca Ungaria să nu devină o ţară dominată de imigranţi, cum ar sta lucrurile în Vest. Pentru ţările grupului de la Vişegrad, o Europă cu două viteze, cum se prefigurează, nu reprezintă o ameninţare, dimpotrivă, e privită ca o oportunitate. Premierul ungar afirmă că „prestigiul Ungariei a crescut datorită faptului că respinge migraţia ilegală” şi că „performanţa economică a Europei Centrale devine motorul economiei UE”. Astfel, ţările Grupului de la Vişegrad se socotesc îndreptăţite să ceară o reaşezare a arhitecturii europene, cu doi poli de putere, vechea şi noua Europă. Ungaria nu doar că nu deplânge viitoarea divizare a Uniunii Europene, dimpotrivă o pretinde în numele unei superiorităţi morale.

E un instinct istoric al ungurilor de a-şi întinde dominaţia în bazinul Carpatic. În retorica naţionalistă a guvernului Orbán, este vinovat pentru amputarea teritorială a ceea ce reprezenta cândva „bastionul apărării creştinătăţii apusene”. Ceea ce construieşte astăzi liderul maghiar, jucând politic şi economic la două sau trei capete, este o Ungarie cu interese hegemonice în regiune. Ungaria este capul de pod al extinderii economice a Chinei în Europa. Totodată întreţine o diplomaţie economică remarcabilă cu Rusia şi relaţii cordiale (încă) cu decidenţii UE. O astfel de versatilitate dovedea cândva şi Nicolae Ceauşescu; ea este mai la îndemâna conducătorilor care concentrează puterea decât celor care respectă pluralitatea democratică. Mizând pe faptul că la o primă vedere, democraţia iliberală pe care o promovează pare a fi în beneficiul naţional, Viktor Orbán încearcă să facă prozeliţi între politicieni din regiune, încurajându-i să renunţe la tutela Bruxelului. E u cântec ademenitor de sirenă. Pentru România, calea unui astfel de derapaj democratic ne-ar introduce într-o situaţie de inferioritate în competiţia regională cu Ungaria, bine poziţionată în avans. De aceea, interesul naţional le impune prietenilor din România ai domnului Orbán să se lege preventiv de catarg înainte de a intra în apele ungureşti ale sirenelor. Acasă pentru români este democraţia şi integrarea cât mai adâncă în UE.

Postaţi un comentariu