Când justiţia devine o putere a puterii!

Viorel Cacoveanu, scriitor

Am un prieten apropiat, căruia îi port mereu un respect aparte. E un magistrat cu o probitate şi cultură profesionale aparte, de invidiat, moştenite dintr-o veche familie, de oameni ai legii. Cândva, cu decenii în urmă, mi-a dat nişte dosare în care am găsit sâmburele a două romane poliţiste. De atunci ne revedem cu multă căldură şi cu interes real. Deunăzi, m-a oprit pe stradă şi mi-a spus: „Cer scuze, dar aş vrea să fac o corectură sau o adăugire la un articol pe care l-ai publicat recent dacă nu e cu supărare”. „Dimpotrivă, primesc cu interes şi plăcere”. „Uite, ai scris într-o tabletă că un specialist din occident a spus că „degradarea unei societăţi este anunţată sau prefaţată de degradarea serviciilor secrete. M-am tot gândit la afirmaţia asta şi as schimba-o sau aş adăuga: degradarea unei ţări este dominată de diluarea, suferinţa şi lipsa de echilibru a justiţiei”.

Am ascultat atent şi am tăcut, iar el a adăugat Justiţia este o putere în stat, au afirmat-o oameni luminaţi şi învăţaţi, dar eu zic azi că mai grav e când justiţia devine, cu sau fără voia ei, o putere a puterii!” Mi s-a părut extrem de sugestivă sublinierea lui. M-am gândit des la afirmaţia în cauză si am discutat de mai multe ori cu el şi cu alţii. Acum vreau să comentez şi să nuanţez aserţiunea…

De fiecare dată, după seismele politicii – războaie, răsturnări de regimuri, revoluţii – cel mai mult suferă şi pierde justiţia. Și trec ani până când ea îşi revine şi-şi află făgaşul normal. Între cele două războaie mondiale, au scris unii aşazişi istorici, că societatea românească era bine aşezată, democratică și de reale perspective. Ce minciună! Cum să afirmi aşa ceva, când am avut o cumplită criză economică, grevele minerilor şi ceferiştilor, în 21 de ani nu mai puţin de 26 de guverne; la care adăugăm nebuniile regelui-playboi, apoi „justiţia” făcută cu pistolul, când au fost împuşcaţi prim-miniştri, miniştri, prefecţi, savanţi, apoi legionarii ucişi mişeleşte în celule… Aia să fi fost societate bine aşezată?! Îmi pare rău… Atunci justiţia a fost redusă, la tăcere, la un rol decorativ…

A venit aşa zisa Eliberare și au început procese sau direct condamnări. Primul mare proces a fost al Mareşalului Antonescu. Cine l-a judecat? Al. Voitinovici – preşedintele completului, Ion Păuna muncitor, Vasile Niţă – muncitor, C-tin. Bâlcu – magistrat, Ioviţă Dumbravă agricultor (s-a scris plugar!) Remus Dragomirescu ziarist şi avocat, Ctin. Titulescu muncitor, Tudora Rădulescu avocat. Un talmeş balmeş cu asesori şi nimic altceva. Atunci, Justiţia devenise subit o putere a puterii. Domnul Voitin, fiul învăţătoarei Zierhofler, a scris, între două procese, şi piese patriotice despre Horia şi Avram Iancu… Şi a ajuns la mari demnităţi în stat… La vremea aceea, cele mai frumoase cuvinte le-a spus Antonescu: „În măsura în care colaboratorii mei au ostenit să se desolidarizeze de mine şi de guvernul meu, la care au colaborat, eu mă solidarizez cu toate greşelile guvernului meu şi ale colaboratorilor mei”. Au urmat un nesfârşit şir de aşa zise procese…

După revoluţie, iarăşi justiţia a orbecăit, să-şi afle drumul şi identitatea. Un complet jalnic a judecat cuplul dictatorilor şi a acceptat uriaşele minciuni date de Vest cu sârguinţă şi linişte, unor proşti care credeau totul: pe cei 60.000 de morţi nu i-a contestat nimeni; ei s-au dovedit a fi 1204! Ce drum lung până la 60.000!!! Și alte capete de acuzare au fost tot le fel de caraghioase. E de mirare că Georgică Popa, preşedintele completului, si-a tras un glonţ în cap?! Înainte, un alt judecător l-a condamnat la moarte pe Mihai Pacepa, iar un „tovarăş” al lui l-a declarat apoi nevinovat! Sărmana justiţie! După revoluţie, nişte judecători l-au condamnat pe Miron Cozma la doi ani închisoare, iar colegii lor – pe acelaşi dosar, probe, si fapte – au dat apoi 18 ani de închisoare. Nicio pedeapsă n-a fost dreaptă.

Iată cum justiţia ca moda se schimbă după anotimpurile politice si le slujeşte în felul în care se cere. Si am putea continua la nesfârşit cu asemenea exemple. Care culminează azi cu mizeria scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă din penitenciare care cu mic eu mare scriu cărţi, studii, tratate… Altădată, pedepsele se executau în ocnele de sare. Nu sunt pentru a ne întoarce acolo. Dar nici pentru a minimaliza justiţia şi a face din ea un obiect de decor. De afară ni se cere să judecăm cât mulţi, să luăm măsuri, să arestăm, să judecăm. NIMENI nu ne cere să MUNCIM, să facem ceva. Se vrea să fim si să rămânem o ţară de mâna a treia, o colonie, dar să nu spunem nimic. Până când ?


Publicitate

1 Comentariu

  1. Matei Vasile spune:

    articol foarte realist.Felicitări autorului și aplauze pentru curajul de a fi publicat.

Postaţi un comentariu