Avem un rege viu!

Ioan Negru, scriitor

A murit „regele” căldărarilor şi al altor câtorva triburi de rromi (ţigani). Dumnezeu să-l ierte. A murit un om. S-a dus în ţara de Sus. Ce e acolo Sus va vedea. Ce e aici jos, vedem, auzim, vorbim, scriem. Care cum putem. Dar, ca şi un făcut, realizăm că avem etnii pe care le-am băgat prea puţin în seamă. Noi, majoritarii. Maghiarii, care au fost, prin UDMR, mai tot timpul la putere, şi-au spus mai apăsat oful. Ba chiar au obşinut rezultate remarcabile în multe domenii. Rămâne doar autonomia teritorială. Independenţa. Unirea.

Dacă maghiarii au o ţară a lor (n-au două), atunci rromii o au pe a lor? Ţara asta plină de regate, de împărăţii, de preşedinţii este şi ţara lor? În fapt, ce-i cu Româniaasta care e ţara tuturora şi, se vede, a nimănui? La Dracu’, aş putea zice, noi, majoritarii, unde suntem?

Avem un rege viu, fără ţară, fără regat. Dumnezeu să-l ţină. Avem un rege mort, care n-a avut ţară. Dumnezeu să-l odihnească. Avem şi un împărat, fără ţară. Ba, pupăză peste colac, avem şi un preşedinte fără ţară. În afară de regele Mihai nu ştiu ca ceilalţi (sic) să fie ortodocşi. Cu toţii merg la biserică, la sfânta liturghie, doar la înmormântări sau la propria lor trecere întru cele sfinte. Acolo unde este „viaţă fără de sfârşit”.

După evrei, rromii (pe atunci cu toţii ţigni) au fost cei care au suferit şi murit în lagărele de exterminare ale lui Hitler. Averi, schelete, dinţi de aur, cobai. Erau lângă noi şi nu i-am văzut. Strigau, şi nu i-am ascultat. Cine, acum, le duce jalea, şi lacrima, şi hula?

Sigur că, nu mai trăim izolat, cum, de altfel, n-am trăit niciodată. Dar acum, cu „porţile deschise” spre şi în Europa, parcă e altfel. Să mai luăm aici în calcul şi mijloacele de comunicare în masă. Nu ştiu dacă trăim, noi, într-o epocă a globalizării. Nu suntem bine definiţi în UE, dar pe glob. Nu suntem, după cum se vede, bine definiţi nici măcar în interiorul ţării. Avem nostalgii, avem prezente înjurături, dar avea prea puţine perspective pe termen lung. În fapt, şi aici e una dintre probleme, ce facem cu propriii noştri prunci? Gândind liniar, cu viitorul nostru. Chiar ţară independentă fiind, nu suntem nicidecum la modul individual.

Ceea ce se vede la moartea „regelui tuturor ţiganilor” este faptul că nu sunt încă o comunitate. Că nu sunt uniţi. Şi că, majoritatea lor o duce foarte greu. Nu că ei ar fi singurii, dar la ei acest fapt este evident. Nu ştiu cât i-ar ajuta o anume comunitate, dar ştiu că numai ea îi poate defini. Trebuie să ai, ca să fii, un gen proxim. Chiar nomad fiind, ai o ţară a ta. Ai un pământ în care vrei să fii îngropat. Sau strămutat. Ai un câine care urlă a pustiu, la cel de Sus, în urma ta.

Sigur că autoinstituirea ca rege nu este potrivită. Cum nu este nici cea de preşedinte. Mai ales în forma actuală. A CCR. Dar o comunitate trebuie să ai. Fiindcă trebuie să fii. Tu şi ai tăi. În veci.

„Regele”, fără de ţară, moare. „Preşedintele”, fără de ţară, plânge.

Dumnezeu să-l ierte!

Şi pe Cioabă.

Şi pe Costică Ştefănescu!

 

Valea Drăganului, 21 august 2013


Publicitate

Postaţi un comentariu