Aur şi bani – între sacru şi profan

Septimiu Moga, economist

La începuturile omenirii, stelele aruncau şi cea mai palidă pâlpâire către ochiul omenesc, pentru a-i îndruma paşii spre steaua polară sau pentru a înţelegere ciclurile cosmice şi cele ale vieţii. Cerul era departe iar lumina creată de om aproape absentă, zeii fiind atotputernici: în forţa naturii, în bătaia vântului, în schimbarea anotimpurilor, în ciclul zilei şi al nopţii, în cataclisme, în naştere şi moarte, dar şi în cele mai tainice lucruri ale fiinţei sale.

Undeva în lume, la începutul vremilor, lângă un râu rece, izvorât din munţii calcaroşi, oamenii adunau din apele care reflectau înşelător razele astrului diurn, mici crâmpeie de soare cât se poate de materiale sub forma grăunţelor de aur. Râul acela era un dar divin, el potolea setea omului sau animalelor, hrănea cu sevă culturile, dădea peştele cel cu carnea albă şi dulce, el punea în mişcare pietrele de moară pentru pâinea cea de toate zilele. Piritele acelea minuscule de aur erau un dar al divinităţii, venit din împărăţia întunecată a lui Hades sau a lui Zamolxis ca să respire puţină lumină solară. Fiecare grăunte era adunat într-un mic săculeţ de piele ce se lega la cingătoare. Pe o formă cioplită şi un ciocan din lemnul cel tare de fag din pădurile mai din vale, meşterii sau poate nişte sacerdoţi puneau laolaltă pirită cu pirită până când aurul lua forma unui şarpe într-o spirală, o formă ce dă senzaţia mişcării spre infinit sau a sfredelirii adâncului teluric. Când şarpele de aur va fi întreg va fi oferit pământului într-un loc sacru, un sanctuar.

În alte părţi a lumii, din alte râuri ce amintesc de blestemul regelui Midas, oamenii căutau „hrana zeilor”. Era hrana care alimentează speranţe, vise, era metalul „ales” care trebuie separat de pietrele cu luciri înşelătoare. Zi după zi aurul era bătut în monede, iar ele străbăteau mările în corăbiile unor navigatori temerari, în căutarea târgurilor care vor oferi momentul unei glorii efemere, după care ciclul se relua. Aurul monetar a devenit în timp instrumentul de lucru al negustorilor dar a devenit şi obiectul patimii ai ispitei. Banii de aur au devenit un scop în sine, şi tot mai puţin un mijloc de schimb, averile au început să fie exprimate în greutatea aurului deţinut, nu degeaba lira, marca, rubla reprezintă de fapt unităţi de măsură a greutăţii.

Romani, grecii şi aproape toate popoarele antice, au început să tezaurizeze tot mai mult aur. Acesta se concentra în câteva mâini şi rămânea tot mai puţin pentru schimb. Împăraţii romani şi chiar capete încoronate din vremuri mai aproape de noi, au luat măsuri draconice de descurajare a tezaurizării, chiar dacă măsura viza descurajarea celor care ar putut  concura chiar seniorul, regele sau statul. Grecii, în înţelepciunea lor, pentru a stimula concurenţa loială au inventat iertarea datoriilor încă din perioada lui Solon cu 600 de ani înainte de Hristos iar evreii jubileul. Juno Moneta, zeiţa banilor şi mamă a muzelor a început însă să stârnească imaginaţia oamenilor, iar cu timpul aurul s-a desacralizat, a devenit obiect al păcatului şi al trădării. Conduşi de firul apei, oamenii au scormonit în munţi, dar pentru o astfel de întreprindere aveai nevoie de putere şi de mai mulţi semeni pentru muncă grea. Apoi, munţii au fost prăvăliţi în căutarea unui gram în plus de aur, pentru o unitate monetară în plus faţă de rivali. Căpeteniile indiene au pătimit şi multe cohorte de nativi americani s-au prăpădit scormonind după hrana zeilor pentru înavuţirea conchistadorilor. Aici schimbul nu mai avea sens, era vorba de obţinerea recunoaşterii autorităţii, de putere şi de prea-mărire.

La urma urmei, ce sunt bani noştii astăzi? Mai au ei ceva din valoarea, fie şi simbolică a lucirii divine a aurului, acea cantitate infimă de sacru, ce te îndeamnă la cumpătare, încredere şi putere? Mai sunt ei instrumentul suprem al intermedierii schimburilor?

Marvin King, fostul guvernator la Băncii Angliei a fost pus într-o dilemă de către guvernatorul Băncii Chinei într-o discuţie din anul 2011. Oare mai ştim noi ce sunt banii? Această dilemă l-a făcut să scrie cartea sa „Sfârşitul alchimiei” în care a încercat să redea fundamentul conceptual al banilor.

De prea puţine ori acei oameni răbdători care căutau aurul cu şaitrocul reuşeau să găsească o pirită foarte mare, foarte rar aceştia deveneau stăpâni atotputernici, pentru că aurul şi banii sub forma lor de monedă aveau ceva sacru, era prin definiţie pentru toţi aceia care aveau ştiinţa, răbdarea şi puterea de a căuta zi după zi.

Dar ca să dobori un munte era nevoie de ceva mai mult. Aurul unui munte nu era pentru a cumpăra ceva, era pentru mai mult, era pentru dominaţie, era pentru putere. Puterea creează teamă, potenţează noi puteri care vor submina libertatea altora, chiar şi a celor care caută cu şaitrocul aur în apele râurilor. Banii ajung tot mai mult la cei care deţin prea multă putere, care devin influenţi, devin disproporţionat de optimişti şi poate disproporţionat de autosuficienţi. Zeiţa Fortuna a aruncat în şaitrocul unora o cantitate imensă de aur, dar care în drumul său a aspirat ca un magnet tot aurul celorlalţi. Ce mai rămâne atunci pentru schimb?

Daniel Kahneman spunea: „Indivizii optimişti joacă un rol disproporţionat în modelarea vieţilor noastre. Deciziile lor sunt cele care îi diferenţiază, ei sunt inventatorii, întreprinzătorii, liderii politici şi militarii, nu oamenii obişnuiţi. Ei ajung acolo unde sunt căutând provocările şi asumându-şi riscuri. Ei sunt talentaţi şi au fost norocoşi, aproape sigur mai norocoşi decât recunosc.”

Oameni, state, companii deţin astăzi cantităţi enorme de bani, iar avuţiile sunt din ce în ce mai polarizate. Aurul s-a transformat în hârtie, semne în registre bancare, octeţi sau cine mai ştie ce elemente primare de transport al informaţiei. A avut loc o alchimie care pare a fi mai înşelătoare decât cea a savanţilor nonconformişti ai evului mediu. Aurul pare să stea în tot şi în toate, casa a devenit capital, un mijloc de economisire, corpul uman, sentimentele omului au început să fie de vânzare pentru că e prea puţină substanţă divină în aurul din verighete.

Baza monetară, sau substanţa masei monetare reprezintă în ţara noastră aproximativ 25% din masa monetară, în alte ţări baza aceasta este mult mai mică, ajungând chiar sub 5%. Rezultă că cea mai mare parte a banilor sunt produşi de bănci, nu sunt ai băncii centrale, depozitarul tezaurelor de aur. Cu cât sistemele financiare ale unei ţări sunt mai sofisticate, cu atât ponderea bazei monetare în masa monetară este mai mică, deci este o consecinţă a progresului. Sunt oare ei rezultatul unei alchimii aşa cum spunea fotul guvernator al Băncii Angliei? Sunt ei oare rezultatul optimismului  agresiv al unor elite economice extrem de norocoase? Esenţa divină a banilor devine tot mai mică. Stelele de pe cer nu le mai zărim pentru că lumina produsă de om este mult mai puternică, râurile poartă în ele cianuri ce extrage aurul din piatră „seacă”, şerpii de aur au devenit ispita unor infractori, iar şaitrocul căutătorilor de esenţă economică a devenit un artefact expus în muzeele aurului. 

TEXT: Septimiu Moga, economist


Publicitate

Postaţi un comentariu