Au dat fularele pe telecomandă

Până la spre sfârşitul anilor 90 arenele sportive, indiferent că ne referim la salile de sport, sau stadioane, erau pline. Decenii la rând, în special în perioada de dinainte de 1989, competiţiile sportive erau printre puţinele activităţi la care cetăţeanul de rând avea acces neîngrădit, iar afluenţa spectatorilor la evenimentele sportive era una de invidiat. Peste ani, sportul şi performerii din teren au trecut în plan secund, finanţatorii cluburilor având meciurile lor pe mai toate posturile de televiziune. Criticile de cele mai multe ori deloc constructive şi scandalurile în care erau implicaţi oamenii care finanţează echipele sportive s-au răsfrânt inevitabil şi asupra calităţii întrecerilor şi, treptat suporterii au renunţat să-şi mai susţină favoriţii din tribune, alegând să urmărească meciurile din faţa televizoarelor.

Micul ecran nociv

Odată cu dispariţia fanilor de la evenimentele sportive au scăzut şi sursele de finanţare, majoritatea cluburilor, cel puţin în fotbal, au ajuns să trăiască exclusiv din încasarea drepturilor TV. Companiile care deţindrepturile de transmisie a competiţiilor îşi freacă mâinile de bucurie dacă numărul de abonaţi creşte însă, televizorul are partea lui de nocivitate. Acolo, pe micile ecrane a început dezastrul în fotbal spre exemplu. Vorbele grele aruncate dintr-o tabără în cealaltă şi pasivitatea moderatorilor, care de dragul rating-ului evitau să stopeze dialogurile care nu de puţine ori depăşeau cu mult limita decenţei, au dus la o îndobitocire a telespectatorului. Lipsa culturii sportive în rândul tinerilor şi lipsa iniţiativei părinţilor de a-şi duce copii la competiţii au năruit credinţa în simbolurile sportive. Idolii micilor suporteri nu mai sunt performerii din teren, ci contraperformerii de pe micile ecrane, finanţatori, patroni de cluburi sau oficiali. La început suporterii au refuzat să mai meargă la meciuri în semn de revoltă pentru imaginea proată pe care o aruncau asupra propriilor lor echipe, de către cei care ar fi trebuit să le conducă spre succese. Între timp justiţia a luat măsuri fără precedent faţă de personajele care ani la rând au mânjit sportul prin ieşirile necontrolate şi lipsite de orice urmă de bun simţ, la TV sau în orice spaţiu public. Odată cu încarcerearea „greilor” fotbalului românesc era de aşteptat un reviriment în rândul fanilor însă, cifrele arată că în continuare sportul se vede mai bine la televizor, decât pe viu din tribune. Noul sezon al Ligii I de fotbal din România, până la urmă cel mai popular sport de echipă, a debutat într-un cadru de semi-anonimat. Mult aşteptatele măsuri de îmbunătăţire a imaginii fenomenului fotbalistic din ţara noastră nu se văd. Noii şefi ai forurilor care conduc acest fenomen, LPF (Liga Profesionistă de Fotbal) şi FRF (Federaţia Română de Fotbal), întârzie să apară din cauza scandalurilor dintre vechii conducători şi lupii tineri aflaţi la conducere. Dacă în cazul şefului LPF, Gino Iorgulescu, nu se poate vorbi de lipsă de experienţă, acesta fiind unul dintre fotbaliştii care au reprezentat un nume important în domeniu, mult mai tânărul lider al FRF, Răzvan Burleanu, este încă necopt pentru un război purtat în compania unui oponent atât de versat precum Mircea Sandu, fostul preşedinte al FRF. În plus criza financiară planetară nu avea cum să nu-şi lase amprenta şi pe fotbalul nostru. Astfel, la meciurile din prima etapă au asistat aproximativ 42.000 de spectatori, mai puţini decât plătitorii de bilete ale unui club mediu din Germania cum ar fi Hanover a cărui medie de spectatori pe meci, în sezonul trecut a fost de peste 50.000. La Chiajna spre exemplu doar vreo 1.000 de spectatori s-au încumetat să asite la meciul echipei din localitate contra vicecampioanei Astra. La polul opus nou înfiinţata CSU craiova a aduna aproape 10.000 de oameni la partida cu Pandurii Târgu Jiu.

Lipsă de respect pentru competiţie

În încercarea de a atrage oamenii spre stadioane LPF a iniţiat un nou proiect fotbalistic, Cupa Ligii, o competiţie care în alte ţări cu tradiţie în fotbal reprezintă o şansă de afirmare. În fotbalul nostru Cupa Ligii este doar o altă întrecere care generează doar cheltuieli, în opinia majorităţii conducătorilor de cluburi din ţara noastră. Altfel nu se explică lipsa de respect arătată organizatorilor şi, de ce nu, partenerilor de întrecere. ASA Târgu Mureş spre exemplu a abordat meciul din turul preliminar cu o echipă formată preponderent din juniori, echipa mare fiind la acea dată în cantonament în Anglia. Şi ASA nu este un caz singular, Petrolul sau chiar CFR Cluj alegând să arunce în luptă alţi jucători decât cei pe care suporterilor le-ar fi plăcut să-i vadă la lucru. Fie şi numai raportându-ne la aceste exemple fair play-ul este greu de identificat în acest moment în sportul românesc şi în societatea în care trăim. Apartenenţa la un simbol, la o cultură sportivă sunt extrem de dezvoltate în ţări puternice ale Europei, iar acest lucru se reflectă în numărul mare de spectatori la competiţiile sportive. În aceste ţări prezenţa în tribune de la cele mai mici vârste este aproape o obligativitate. În România spectacolul nu mai este considerată întrecerea propriu-zisă, mult mai spectaculoase fiind imaginile surprinse de paparazzi şi redate de televiziuni, în care apar sportivi implicaţi în scandaluri, bătăi, petreceri stropite din belşugcu alcool. Un gol oricât de frumos ar fi, este mai puţin atractiv decât imagini cu maşinile sau iubitele fotbaliştilor însă, în acest ultim exemplu conducătorii au o parte mai mică de vină, marea problemă fiind educaţia celor implicaţi şi apetitul aproape răvăşitor al producătorilor TV de senzaţional, care tot lipsă de fair play se numeşte.