Aripi

Septimiu Moga, economist
eepurl.com

În urmă cu mai bine de jumătate de veac, un avion sub pavilion românesc se afla deasupra Mării Egee. Era sfârșit de februarie și se apropia ora înserării. Controlorii de trafic aerian găsiseră un culoar de zbor avionului IL 18 către statul Israel. Deasupra norilor, imaginea asfințitului este copleșitoare, undeva înspre partea dreaptă a cabinei soarele își începea și el aparenta aterizare spre ziua de mâine. Dar mai era puțin drum de făcut până la dezlănțuirea spectacolului astral. Pasagerii, în mare parte temători, priveau prin hublourile aparatului de zbor șirurile de nori ce îi duceau spre Țara Sfântă, unii poate mergeau spre casă, alții se întorceau dinspre țara făgăduinței comuniste spre țara străbunilor lor sau pur și simplu călătoreau spre o vizită în Statul Israel. Câteva zeci de destine se aflau la voia tehnologiei, a mișcărilor fronturilor de aer de la mari înălțimi și la cheremul neprevăzutului.

Dintr-o dată, o liniște nefirească se abătu peste cabina pasagerilor, un amestec de mirare, teamă, resemnare îi copleși pe pasageri și însoțitorii de bord. Prin hublouri se vedea Marea Egee, un infinit albastru. Fiecare pasager era pentru sine, reflecta la viața efemeră, la ceea ce urma să lase în urmă, la șansa nedefinită a supraviețuirii. Instinctul uman de teamă în fața inevitabilului cucerea ființa, voința și poate orice ideal. Spaima durerii și a iminenței morții îi făcea pe mulți să lepede raționalul acționând din instinct, urmând reacțiile bio-chimice ale organismului. Rațiunea era o iluzie. Liberul arbitru, credințele și speranțele rămâneau în urmă, sau păleau în fața exploziilor de adrenalină și alte substanțe de prin ungherele corpului în care suntem prizonieri. Pentru unii mai rămânea credința, un zeu suprem ce dădea să coboare pe pământ pentru a-i conduce în lunga călătorie.

La manșa aeroplanului erau și doi veterani ai războiului mondial, care trăiseră odată cu fiecare misiune imaginea morții. Pregătirea lor fusese una exemplară. Cunoșteau toate tainele zborului, toate tainele mașinilor lor zburătoare. De câțiva ani zburau în numele vieții și nu a morții și a vrăjmășiei. Unul din ei își căuta înainte de fiecare cursă locul unde ar fi putut ateriza forțat. Moartea trebuia păcălită, știința și curajul erau armele, iar învățătura permanentă și antrenamentul erau armura de oțel al cavalerilor aerului. În locul instinctelor bio-chimice au ales aproape instinctiv cel mai apropiat loc de aterizare. În locul panicii, a gândirii precipitate, cu ajutorul unor formule complicate, erau hotărâți să rezolve una din cele mai complicate probleme de fizică. Era o ecuație între viață și moarte, între lumina și întunericul apusului. Trebuia să învingă zeul gravitației, lupta lor prometeică cu zeii se ducea aproape de insula Afroditei. Acolo era ispita vieții, iar cifrele se înșirau aparent fără nici o noimă, dar rigla, compasul și anii lungi petrecuți aproape de îngeri îi ajutaseră să găsească unghiul ideal de aterizare. Teama trebuia învinsă, drumul spre nisipurile calde ale unei insule mediteraneene trebuia parcurs în seama zeului Eol, doar vântul, bătaia aripilor de îngeri și mâna sigură pe manșă erau șansa ca viața să iasă învingătoare. Îndoiala nu era permisă, chiar dacă substanțele acelea ciudate a fragilului corp uman îi chinuiau pe vechii veterani. Odată ar fi putut abandona avionul și se puteau lăsa pe terenul inamic cu riscul de a rămâne prizonieri, dar rămâneau mai multe opțiuni, azi aveau doar două alternative: aterizarea sau moarte.

Ultimii metri au fost cei mai grei, pământul parcă trăgea trupurile spre el revendicându-și dreptul de țărână, iar cerul părea insuficient. Timpul se dilatase, apoi o tăcere și o liniște a nesperatei salvări. Lupta cu inerția câștigase, ispitele au fugit în acele clipe de tăcere, iar viața parcă intra în plămânii fiecăruia odată cu vântul rece al serii insulare. Viața a mers mai departe pentru că a fost lăsată în mâna unor eroi. Toți pasagerii și personalul navigant au supraviețuit, chiar și avionul a fost foarte puțin avariat.

Oamenii aceia de la manșă au avut un nume. Și este important să-l cunoaștem. Este simplu de cunoscut pentru oricine cu actualele motoare de căutare. Eroii adevărați însă nu au nume, ei trebuie numiți doar oameni cu majuscule. Istoria lor înseamnă muncă, istovire și mistuire pentru viață, căci tot ce lasă în urmă acești eroi este viața. Am citit recent că în mare măsură liberul arbitru nu există. Suntem prizonierii propriei noastre substanțe, îndemnați de instincte, nevoi de moment, ispite. Manipularea oamenilor are la bază propria noastră carne și circuitele invizibile care ne animă. Aceste substanțe sunt activate de stimuli, care ne fac să acționăm în sensul dorit de manipulator, care la rândul său e stimulat de dorința de a se situa în vârful lanțului trofic.

Undeva la 7.000 de metri un filtru de carburant a înghețat condamnând la moarte câțiva zeci de oameni. Doi dintre aceștia au ieșit din zona instinctului prin nimic altceva decât prin pasiune, onoare, muncă, credință, pregătire și, mai ales, curaj. Lupta cu instinctul, cu forțele acelea ce ne duc la servitute, nu fac decât să ne scoată din ghearele morții și să ne redea vieții, ispitei vieții.

Articol semnat Septimiu Moga

Postaţi un comentariu