Anticorupția a învins!

Florin Poenaru

de Florin Poenaru

La 30 de ani de la revoluția din 1989, e clar că vechea clasă politică postcomunistă se chinuie să moară, iar cea nouă se chinuie să se nască. Perioada electorală lungă, marcată, la un capăt, de alegerile pentru Parlamentul European din primăvara anului 2019 și, la celălalt, de alegerile parlamentare din toamna anului 2020, va accelera această tranziție. Dar nu e pur și simplu vorba de o tranziție ”naturală” între generații, așa cum răstimpul de trei decenii față de momentul fondator al postcomunismului o poate sugera.

Însemnătatea a ceea ce s-a întâmplat la alegerile europarlamentare din acest an, dincolo de impactul imediat al rezultatelor mai mult sau mai puțin neașteptate, a fost mult subestimată deopotrivă de politicieni și de media. În fapt, nici nu a fost vorba despre niște alegeri, ci despre un dublu referendum: unul oficial propus de președinte care între timp a fost declarat neconstituțional; altul popular și informal, împotriva liderului de atunci al PSD, Liviu Dragnea, și a politicilor partidului sub conducerea sa, mai ales cele privind încercarea de a modifica așa zisele ”legi ale justiției”. După cum se știe, Dragnea a ieșit învins din acest dublu moment pentru ca mai apoi să fie condamnat definitiv cu executare și astfel scos din politică.

Astfel, aceste alegeri au reprezentat două momente importante care au fost trecute rapid cu vederea, dar care vor marca în mod substanțial de acum încolo dinamica politicii autohtone. În primul rând, scrutinul a demonstrat hegemonia discursului anticorupție. Chiar dacă în practică așa numita campanie anti-corupție are o serie de probleme, nu a fost atât de eficientă cum s-a spus și s-a derulat la pachet cu o serie de abuzuri și chiar încălcării ale legii, la nivelul discursului public și al partidelor discursul anticorupție nu poate fi contestat fără pierderi politice și simbolice substanțiale. Desigur, PSD a fost formațiunea care a pierdut cel mai mult din această cauză, nu doar datorită moștenirii istorice care echivalează partidul cu corupția ipso facto, dar și datorită acțiunilor sale din 2016 încoace, care au fost percepute ca încercări de a modifica legile în favoarea intereselor personale ale liderului partidului. Aroganța acestuia și incompetența celor din jurul său chemați să opereze aceste modificări n-au făcut decât să contribuie la acest sentiment. Ceea ce ar fi putut să fie o temă importantă de reflecție publică asupra anticorupției ca moștenire politică a epocii Traian Băsescu, a devenit rapid o formă permanentă de mobilizare anti-PSD și împotriva liderului său. Alegerile europarlamentare au reprezentat așadar momentul în care această mobilizare a putut lua formă politică propriu-zisă, în prelungirea mobilizărilor de stradă care le-au precedat. Faptul că PNL sau USR+ au fost beneficiarii indirecți ai acestei nemulțumiri este secundar în raport cu realitatea că discursul anticorupție a fost din nou mai puternic decât PSD și, ca urmare, i-a mai trimis un lider la pușcărie, ducând în mod inevitabil, la convulsii puternice în partid.

Iar acesta este al doilea moment de inflexiune important: anticorupția nu este doar un discurs, o ideologie care poate mobiliza pasiuni și strânge voturi. Este, totodată, un vast aparat punitiv constituit din rețele de instituții, oameni și interese. Prin urmare, este cât se poate de concret și activ. Decizia definitivă și apoi încarcerarea lui Dragnea arată nu doar cât de politizată este justiția, ci faptul că instituțiile judiciare fac la rândul lor politică efectiv, participă la jocul politic, fără a fi parte din acesta și fără a putea fi controlate prin mecanismele clasice ale democrației reprezentative. În plus, faptul că pierderea alegerilor se soldează în mod inevitabil cu mersul la pușcărie (așa cum i s-a întâmplat lui Dragnea) reprezintă o marcă a societăților foarte polarizate în care alegerile nu mai au rolul de a transfera puterea politică, ci de a impune o pedeapsă. În Brazilia, Ucraina, Georgia și, mai recent Republica Moldova, cei care pierd alegerile își pierd și libertatea, sau, în cel mai bun caz, dispar definitiv din viața politică. Nu întâmplător, în toate aceste cazuri, discursul anticorupție este unul exacerbat, devenind sinonim cu o formă de justițiarism împotriva adversarilor politici. România se află exact într-o situație similară, suprapunerea totală dintre anti-corupție și justițiarism fiind realizată efectiv în USR, cu precădere prin vocea lui Andrei Caramitru. Deși acesta pare o figură extremistă și nereprezentativă pentru partid, în fapt el constituie vocea simptomatică a esenței luptei anticorupție: adică o armă împotriva adversarilor politici.

Efectele scrutinului europarlamentar nu doar că vor continua în perioada următoare, dar acestea încă nu și-au epuizat în totalitate forța. Recenta ieșire de la guvernare a ALDE și alianța cu Pro România (unul dintre beneficiarii minori ai votului din 26 mai) are mai puțin de-a face cu orgoliile prezidențiale ale lui Călin Popescu Tăriceanu, cât cu încercarea de delimitare față de PSD în vederea alegerilor locale și parlamentare din 2020. Învins din nou de mobilizarea în favoarea anticorupției, PSD-ul sub conducerea Vioricăi Dăncilă încearcă ceea ce de fapt este imposibil: o reconciliere cu adversarii acestuia. Astfel, PSD-ul acceptă în fapt la rândul său hegemonia discursului anticorupție și tot ceea ce reprezintă acesta practic. Planul de a o numi pe Dana Gârbovan drept ministru al justiției a fost o încercare de a contrabalansa efectele acestei capitulări în vederea remobilizării votanților tradiționali ai PSD pentru alegerile prezidențiale, dar o dată cu pierderea majorității partidul de guvernământ are acum un spațiu de manevră extrem de limitat. Nici Viorica Dăncilă, nici cei din jurul ei, nu par a dispune de resursele politice și intelectuale necesare pentru a ieși din fundătura în care se află în acest moment partidul. Pierderea inevitabilă a scrutinului prezidențial (și, mai mult, spectrul unui scor dezastruos) va duce la noi tensiuni în partid spre finalul anului. Din acest punct de vedere, retragerea de la guvernare acum după disoluția majorității nici n-ar reprezenta chiar cea mai proastă situație. În fond, nu de puține ori, PSD a reușit să se reinventeze în opoziție și să obțină apoi scoruri zdrobitoare.

Pe baza rezultatelor de la europarlamentare se pare că în viitorul apropiat viața politică va fi dominată de o alianță inconfortabilă între PNL, USR+, PMP și, de ce nu, Pro România, știută fiind versatilitatea lui Victor Ponta. E prea devreme însă pentru o astfel de discuție, având în vedere că există posibilitatea foarte concretă ca măcar unii dintre acești actori să fie nevoiți să asume guvernarea în eventualitatea căderii guvernului Dăncilă. Orice calcule făcute acum cu privire la alegerile din 2020 ar fi premature și naive.

Toată atenția în această toamnă se va îndrepta, desigur, spre alegerile prezidențiale, ale căror deznodământ pare deja știut. Pare că nimeni și nimic nu îl vor opri pe Klaus Iohannis să mai câștige un mandat, mai ales că, evenimentele politice par să meargă în favoarea sa, justificând, într-un fel, atitudinea sa extrem de pasivă. USR+ este o alianță incompletă și instabilă iar USR, la rândul său, este în acest moment străbătut de lupte interne aprige și de un facționalism generalizat încât Hezbollah pare o organizație monolit. În plus, de când și-a anunțat candidatura, Dan Barna a început să își arate limitele și vasta sa lipsă de experiență politică. Din contracandidat serios al lui Iohannis, Barna are acum toate șansele să piardă conducerea propriului partid. Totodată, candidatul susținut de ALDE și Pro România vizează, de fapt, voturile pesediștilor, iar oferta PMP este atât de amuzantă încât pare gândită pentru divertisment TV decât pentru strâns voturi. În acest context, pe bună dreptate, Iohannis pare ca și reales. Doar că, așa cum o arată experiența ultimelor trei scrutine prezidențiale, favoritul a pierdut mereu. Dinamica politică la care asistăm reprezintă garanția că și în această toamnă un astfel de deznodământ să nu fie exclus.

Postaţi un comentariu