Amăgitoarea risipă

Septimiu Moga, economist

de Septimiu Moga

“Să ai tăria de caracter de a cheltui totdeauna ceva mai puțin, decât îți este venitul. Oricât de infimă ar fi economia, te poți considera om bogat. Cheltuind tot venitul, sau atacând capitalul, atunci — chiar dacă ai posibilitatea de a duce o viață largă — te poți numi sărac. Risipa e amăgitoare : duce Ia dezastru.”

Aceste cuvinte par a fi niște îndemnuri banale, nu doar pentru o viață cumpătată, dar și pentru o bună administrare a unei țări, sa a unei organizații. Practica însă, a dovedit că putem cădea foarte ușor în ispita risipei. Aceste cuvinte ne urmăresc după mai bine de 90 de ani, de când cel care le-a rostit a trecut în neființă. Este vorba de Jaques Menachem Elias, unul dintre cei mai bogați locuitori ai Românei. Cele spuse de el ar putea reprezenta baza de pornire pentru orice curs de educație financiară. El s-a considerat, după cum spunea, un săptămânal bucureștean din 1936, un fel de slujbaș a propriei sale averi. Nefiind însurat și neavând urmași direcți, a lăsat întreaga sa agoniseală Academiei Române, căreia i-a dat prin testament sarcina să-i folosească averea după propriile sale principii. Averea sa cuprindea clădiri, moșii, întreprinderi, mine de mercur și titluri de investiții în marile capitale economice ale acelor vremuri. Aceasta producea venituri la randamente modeste, cel puțin aparent, dar erau sigure, iar cota lor avea șanse de creștere. Avuția sa moștenită de la strămoșii săi și dezvoltată de el, a fost administrată de înaltul for științific românesc după perceptele atât de simple formulate de el. Academia a reușit să traverseze crizele politice și economice ce au zguduit societatea europeană după primul război mondial sau marea depresiune a anilor ’30. Academia Română reușise cu greu, dar cu succes să nu cadă în ispita cheltuielilor fără măsură. Una din marile realizări ale sale este Spitalul Elias, unul dintre cele mai importante și moderne centre de ocrotire a sănătății realizată în perioada interbelică.

În anul morții sale, în 1923, o revistă lunară culturală analiza gestul nobil al lui Elias, făcându-i un singur reproș:
“… precum e o artă să câștigi singur bogățiile, e una să le și împarți trăind. Să le speculezi întru o cât mai deplină a lor folosință. Știut, sau neștiut, să fii acela care cu ochiul tău vezi răul, și cu mâna ta, nu cu acea a legatarilor, să aduci alinarea. Să dai pildă celor lacomi, odată cu ajutorul pentru cei sărmani.

Elias a lăsat milioanele, nu însă și priceperea cu care ar fi putut să ajute chiar el. Și omenirii îi ajută mai mult o învățătură decât toate milioanele.

Ar fi putut cu mai multă folosință și mai multă bucurie, să-și risipească viu averea, să vâneze singur suferința, să toarne cu mâna vieții uleiul cel scump în opaețul învățăturii.”

Autorul acelei critici a gestului tardiv al milionarului, dorea să-l vadă de Elias asemenea eroului David Leizer (Lazăr, cel ce printr-un miracol a văzut eternitatea) din piesa Anatema de Leonid Andreev să își deschidă porțile inimii și să se sacrifice pentru oameni. Dar, asemeni eroului din piesa renumitului dramaturg, ar fi îndurat lipsa de încredere a semenilor, ura și disprețul lor. Era încă perioada eroismului de după marea încleștare mondială, perioada în care lumea era colorată în alb și negru. Societatea trăia cu speranța unei alchimii ce va scoate țara din amorțire, așa cum Elias a adunat cu chibzuință și știință milion după milion. Opaițul învățăturii trebuia să dea oamenilor lumina pe care crivățul dinspre răsărit o amenința cu rafalele sale de gheață, când poporul zgribulea în bezna sa în acest colț al Europei.

Jaques Elias, obișnuia să stea, la o masă a restaurantului hotelului Continental din București, construit chiar de al, privind spre Calea Victoriei. Pe acolo, martor al acelor vremuri, pe vechiul Pod a Mogoșoaiei treceau dorobanții victorioși la Plevna. Pe calea aceea el vedea cum oamenii treceau nepăsători, atenți la vitrinele magazinelor scumpe și sofisticate. Pe acolo treceau mașini scumpe cu oameni îmbrăcați după ultima modă de la Paris, Londra, Roma sau Berlin. Luminile, reclamele, chipurile și parfumul dulce al frumoaselor năluci trecătoare trezeau imaginația și lăsau cale liberă ispitelor vieții unei capitale ce se dorea modernă. În timp ce își savura cafeaua urmărea cu ajutorul ochelarilor săi demodați viața ce trepida pe calea pierzaniei. Oamenii de pe Calea Victoriei erau acei indivizi care constau în două individualități, după spunea Richard Thaler, una de “planificator” care privește înainte individualitate care este înfrântă cel mai adesea de individualitatea „făptuitorul” căruia nu-i pasă de viitor și își trăiește doar prezentul. Elias trăise o viață austeră, o viață într-o lume ce se dorea luminoasă, o lume a luminilor incandescente aprinse de imaginația lui Edison, ce se eliberase de chingile unui trecut obscur și anost, de un trecut al superstiției și ignoranței. El însă a fost însă uleiul acela scump ce ars pentru a face lumea de mâine mai luminoasă. Forul științific trebuia să ducă moștenirea sa mai departe.

Cât de departe o va fi putut duce? Curând, luminile Căii Victoriei s-au stins pentru multă vreme, de vuietul unui crivăț infernal iar aceasta a devenit mai cenușie, de la cenușa viselor mistuite. Cât de greu este oare să învățăm că risipa e amăgitoare …?

Postaţi un comentariu