Lumea jazz-ului american, povestită de Ion Pitty Vintilă

Ion Pitty Vintilă, clujeanul care deţine jazz-ul mondial în propria sufragerie/ Foto: Dan Bodea

„Cu cât mai multe contradicţii apar între formaţii de jazz, între modul lor de expresie, cu atât mai bine, pentru că nicăieri, dintre toate muzicile constructive, nu are mai mare cuvânt de spus dialectica decât în jazz, dialectica lui Hegel, în care omul trebuie să fie conştient că trebuie să aducă invovaţie şi interes şi cu atât mai mult să se ridice pe treapta calităţii umane mai sus”, declară colecţionarul clujean.

 Pe Ion “Pitty” Vintilă reputatul medic legist clujean şi unul dintre colecţionarii de jazz de renume din Europa l-am cunoscut în luna noiembrie a anului trecut. Colecţionarul aşteapta atunci, cu nerăbdare, plecarea sa în Statele Unite pentru a-şi regăsi prietenii de corespondenţă, pentru a-şi revedea fiica, nepoţii şi strănepoţii şi nu în ultimul rând pentru a supune mişcarea americană de jazz la un nou test: este jazz-ul cântat şi frecventat la fel de mult ca la ultimele sale şapte vizite în SUA, este în progres sau în regres?. „Pot spune, după cele patru luni petrecute acolo, că interesul pentru jazz s-a păstrat acelaşi, cu bucuria de a vedea în sfârşit interesul tinerilor pentru jazz, sătui, intoxicaţi de muzica de maculatură pe care o oferă la ora actuală firmele comerciale care confundă esenţa muzicii”, declară Ion Vintilă. Reîntors în Cluj, colecţionarul a povestit pentru Transilvania Reporter cum a căutat să sistematizeze modul de perpetuare al jazz-ului actual în SUA, respectiv în New York, Boston, Atlanta, zone din Florida şi câteva localităţi din coasta vestică a Americii.

Foame de jazz

O discuţie despre jazz începută în sufrageria lui Ion Vintilă, nu se încheie niciodată. Înconjurat de înregistrări de jazz pe casete audio, CD-uri, LP-uri, DVD-uri sau pe benzi de magnetofon, colecţionarul ne-a împărtăşit din vasta sa experienţă din lumea jazz-ului american, despre diversitatea dintre coasta estică şi coasta vestică a SUA, separate între ele prin nimic altceva decât o lume anostă, lipsită de idealuri, convingeri şi educaţie, care este mijlocul Americii. „Statele din mijloc sunt în afara fenomenului cultural. Jazz-ul s-a păstrat pe coasta estică a Americii şi pe coasta vestică, la Pacific, fiecare cu caracteristicile sale. Coasta estică este jazz-ul înfierbântat, ritmat, swingat puternic, foamea de jazz neţinând cont de calitate, ci de cantitate şi ritmicitate. Acesta este jazz-ul hot. Pe coasta vestică există un alt climat, cu influenţe multiple latine. Aici, unde indicele intelectual al americanului este mult crescut, jazz-ul este mijloc de relaxare, de răcorire, nu de înfierbântare, creînd marele curent din mijlocul anilor ’50, al lui Miles Davis, jazz-ul cool”. Ion „Pitty Vintilă”, spune că este imposibil de precizat care dintre aceste forme este mai de calitate. „Ascultând aceste două forme de jazz, trăieşti cam aceeaşi senzaţie, apropo de audiţie, pe care o ai în Casa Universitarilor din Cluj, când asculţi un concert simfonic în sala mare, sau mergi în sala mică şi asculţi o seară de muzică de cameră. În marile spectacole intervine pe lângă esenţa muzicii şi valoarea ei multiplă, senzaţia de trepidaţie, în detrimentul odihnei spirituale. Dincolo, pleci la fel cum ai venit, dar odihnit spiritual”, afirmă fostul medic legist.

Una dintre cele 12.000 de piese de colecţie din galeria clujeanului

Una dintre cele 12.000 de piese de colecţie din galeria clujeanului

Worksong-ul, Negro Spirituals, Blues şi Ragtime

Tot de la Ion Vintilă aflăm că prima formă de jazz în SUA seamănă cu începuturile jazz-ului de la sfârşitul secolului al XVI-lea, când o mare masă de afro-americani din coasta de vest a Africii au fost deportaţi ca sclavi în SUA. Aceşti afro-americani un singur lucru şi-l manifestau ca artă: ritmul. Ritmul, combinat cu munca, au format vestitul „work song”, sau „cântecul de muncă”. Veneau seara, de la muncă, la barăcile din periferia satelor, sau localităţilor şi nu făceau altceva decât să cânte. În aceste sate soseau şi emigranţi europeni, menestreli saltimbanci, cu chitări, mici orgi şi cântau în baruri. Generaţii după generaţii de afro-americani ascultau ce cântau aceşti menestreli şi începeau să reţină câte ceva din această muzică. Alături de saltimbanci veneau şi preoţi, misionari ai credinţei creştine. „S-a născut astfel Worksong-ul, Negro Spirituals şi pe el s-a construit muzica specifică a negrilor, numită Blues. Explozia care a pus temeiul jazz-ului au fost acei afro-americani care au avut acces la claviatură şi care îndrăzneau să cânte în baruri după menestrelii europeni, în pauze. Aceştia sunt pianiştii de Ragtime, rădăcina jazz-ului. Acestea sunt cele patru rădăcini din care a crescut trunchiul jazz-ului”, povesteşte Ion Vintilă.

Jazz-ul stradal

Astăzi, în America se cântă tot la fel de mult jazz cum se cânta odată, dar în mai multe ipostaze. Aflăm de la colecţionareul clujean care şi-a petrecut ultimele patru luni în SUA că jazz-ul se cântă în Mahhattan în locuri imprevizibile, chiar de necrezut. În porturi, în intersecţii de străzi, în parcuri, în magazine, toate aceste forme compun jazz-ul stradal, care în ultima vreme este cântat în proporţie crescută. „În porturi, nu când merg oamenii să se îmbarce, ci când se întorc, sunt întâmpinaţi de muzicieni de jazz cu instrumente specifice: baterie de oţel, chitară, clarinet, contrabas. Altul este jazz-ul static, la intersecţii de străzi, controlat de breasla cântăreţilor de stradă. În ultimul timp, şi aceasta este o noutate, este întâlnirea în square-uri, la locul de intersecţie a mai multor străzi. Aici vin de acasă muzicieni, cu scaun pliant, se aşează şi cântă. Acest lucru s-a răspândit foarte mult. O altă variantă este jazz-ul în marele spaţiu verde al Manhattan-ului, care se numeşte Central Park. Chiar la intrarea în parc am avut ocazia să ascult un saxofonist. M-am aşezat lângă el. I-am dat zece dolari acestui om care culmea coincidenţei mi-a cântat din Duke Ellington, una dintre piesele mele preferate, Satin Doll. Mai departe, am văzut o replică a Statuii Libertăţii, lângă care se afla un mic aparat cu fond muzical de jazz. O surpriză a fost să ascult, tot în parc, un bătrân chinez, cântând la un fel de violoncel. Improviza în manieră jazzistică, cu un talent extraordinar”, îşi aminteşte Ion Vintilă.

220 de străzi, 221 de cluburi

Jazz-ul stradal nu se opreşte neapărat aici, ci continuă în magazine. Sunt trei reţele de magazine foarte importante în SUA, TG Maxx, Marshalls şi Michaels, care în timpul zilei difuzează numai muzică jazz. „Mă instalam pe scaunele bătrânilor care îşi aşteaptau nevestele să termine cumpărăturile şi reascultam Benny Goodman sau Glenn Miller”, precizează colecţionarul clujean. Alături de aceste forme de promovare a jazz-ului, mai există bineînţeles şi jazz-ul instituţional, cu trei mari instituţii de jazz: Columbia University, Rockefeller Center, testamentar lăsată de marea cântăreaţă Betty Carter şi The Juilliard School of Music. De asemenea, există şi institutul Frank Sinatra School of the Arts lăsat în urmă de Frank Sinatra, care îl are în calitate de director onorific pe Tony Bennett. Nu în ultimul rând, jazz-ul este susţinut de SUA de cluburile de profil. Spre exemplu, în New York sunt 220 de străzi şi 221 de cluburi de jazz. Ne spune Ion Vintilă că în Manhattan, începând cu cartierul rezidenţial Greenwich Village, încep şi cluburile de jazz-ul. „Vă enumăr doar câteva: Blue Note, Village Vanguard, cel mai important club de jazz din lume, Iridium pe Broadway. Când ajungem la Columbus Circle, o intersecţie foarte aglomerată, găsim de asemenea cluburi: în cinstea lui Dizzy Gillespie, marele trompetist, Dizzy’s Club şi mai este un club faimos în Cartierul Latin al Manhattan-ului, al lui Tito Puente. Cel mai important club din punct de vedere istoric este Cotton Club, unde a cântat Duke Ellington. Mai este şi Minton’s Playhouse. Se alătură acestora şi postul de televiziune Bet on Jazz, de pe toată coasta estică, pentru iubitorii de muzică de jazz, care emite din New Jersey, din localitatea Clifton. Tot în New Jersey mai este şi postul de radio specific, WBGO”. Jazzul nu a apus şi niciodată nu va apune indiferent de epocă, este de părere colecţionarul clujean: „Până la urmă firea omenească are întotdeauna nevoie de o anexă vitală”, spune Ion Vintilă.

Jazz, fenomen social

Jazz, fenomen social

În Cluj-Napoca, Ion „Pitty” Vintilă se întâlneşte periodic cu alţi pasionaţi de muzică de jazz la clubul de pe strada Anatole France, de fiecare dată neîncăptăor pentru zecile de clujeni pasionaţi de acest gen de muzică. „Eu am întemeiat această mişcare în plin comunism agonic în Zalău, fiind medicul legist şef al judeţului Sălaj. Acolo, la Zalău, am început cu istoria jazz-ului, cu informaţiile cele mai simple. Fenomenul social al jazz-ului, muzica ca atare, sonoritatea şi mai ales imporovizaţia, acestea nu se pot preda. În cadrul clubului de jazz pe care eu l-am întemeiat, dar de care se ocupă acum colegul meu Mircea Cazacu, vorbesc constant despre aceste lucruri. Cei care vin acolo nu vin să asculte doar jazz, ci şi să cunoască mai multe despre fenomenul social al acestei muzici aparte, muzică revendicativă, care se situează undeva între credinţă şi bigotism religios”, povesteşte Pitty Vintilă. Având o pasiune pentru jazz de peste 60 de ani şi devotându-se ei toată viaţa, colecţionarul va avea ocazia să predea începând cu această toamnă noţiuni de psihosociologie a jazz-ului în cadrul Conservatorului din Cluj, când se va redeschide o catedră: „Psihosociologia jazz-ului vorbeşte de două extreme: care este cauza socială a apariţiei jazz-ului ca fenomen, care este efectul final, adică dependenţa de jazz, dorinţa de a asculta, obişnuinţa de a face acest lucru şi care sunt clasele sociale mai uşor de corupt în această categorie”, declară Ion Vintilă. Tot la Cluj, o Fundaţie intitulată „Dr. Ion Pitty Vintilă” va fi înfiinţată în perioada următoare.

„Viaţa unui om, dacă nu are hobby, e tristă. Nu e frumoasă viaţa omului care nu are o pasiune colaterală, alături de familie şi profesie. În timpul liber trebuie să îţi găseşti un mijloc de relaxare care să te cointereseze, să te facă dependent. Nu există om pe lumea asta care să aibă o singură pasiune în profesie. Profesia te supraîncarcă şi atunci tot mai mult doreşti să se încheie perioada de muncă a zilei, a anului, a vieţii decât doreşti ca ea să mai continue”, este de părere Ion Vintilă, clujeanul care deţine jazz-ul mondial în propria sufragerie.


Publicitate

Postaţi un comentariu