Zâna bună a Staţiunii Palocsay: Multă lume nici nu mai ştie că existăm

Foto: Dan Bodea

Cea mai mare și mai cunoscută livadă a Clujului, livada Palocsay, care era altădată celebră pentru soiurile de meri, peri, cireși, trandafiri și nu numai create și dezvoltate aici a ajuns o ruină. În 24 de ani ”războiul” pentru pământurile de la Palocsay aproape a falimentat Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Pomicolă care în 1990 se întindea pe 1.036 de hectare și care acum a rămas cu 10% din teren. Din cei aproape 300 de angajați permanenți și 800 de sezonieri care forfoteau în livezi în anii 90 au rămas 28 de angajați. Din lipsă de fonduri, pentru că Ministerul Agriculturii, în subordinea căruia este stațiunea, a ”uitat” constant de instituție, serele au căzut în paragină, a dispărut gardul, terenurile sunt pline de mizerii și buruieni, din livadă se fură ca-n codru, pentru că cei de la stațiune nu își permit personal de pază. Există și cercetători care nu au putut renunța la dragostea față de această livadă și care, în ciuda faptului că nu sunt bani, au continuat să lucreze în stațiunea de cercetare zeci de ani chiar și după ce au ieșit la pensie. Pentru ei amintirile din perioada de aur a livezii se îmbină cu amarul ruinei din prezent. Transilvania Reporter vă propune să aflați prin intermediul mai multor articole cum o poveste de succes a devenit o adevărată rușine pentru oraș și cum de frumusețile din Palocsay de care își aduc aminte toți clujenii s-a ales praful.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

60 de ani din viaţă i-a dedicat horticulturii iar astăzi, deşi a ieşit de ani buni la pensie, continuă să petreacă cel puţin opt ore pe zi printre rândurile de trandafiri din Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Cluj. Alintată de mai tinerii ei colegi “zâna bună a laboratorului”,   pe doamna Maria Giurgiu am cunoscut-o într-o vineri dimineaţă, când deja se afla de două ore în laboratorul în aer liber care găzduieşte zeci de soiuri de trandafiri. Cu greu s-a lăsat convinsă să ne lase să intrăm în grădina de trandafiri mărturisindu-ne că îi este ruşine de modul în care este întreţinut acest loc splendid.

În mijlocul junglei

La cei peste 80 de ani ai săi, maturitatea profesională a doamnei Giurgiu şi înţelepciunea dânsei sunt astăzi foarte preţioase, la fel şi amintirile ei legate de tot ce înseamnă istoria Livezii Palocsay. Din cauza situaţiei financiare a instituţiei locul este aproape dat uitării, iar ceea ce a fost cândva cea mai complexă staţiune din ţară a devenit o junglă prădată de animale şi de oameni, deopotrivă.  Staţiunile sunt dedicate de obicei anumitor specii: pomicultură, legumicultură, floricultură, dendrologie, culturi în vitro. Singura specie din horticultură pe care nu o deţine staţiunea din Cluj în prezent este viticultura, care exista însă până în 1990.

Chiar dacă în ultimii 25 de ani doamna Maria a fost martora decăderii staţiunii, dorinţa ei de a  o menţine vie şi după ieşirea la pensie se concretizează în zeci de ore lucrate săptămânal fără a aştepta nimic în schimb. Parfumul trandafirilor pe care încă îi îngrijeşte sau amintirea serelor care cândva ascundeau mese pline cu cyclamen sunt motive suficiente care să o determine să se trezească în fiecare dimineaţă şi să vină în staţiune. „Fiecare laborator avea între şapte şi opt muncitori sezonieri înainte de 1990 şi uneori erau şi 15 oameni în cadrul cercetării. Vara erau aduşi până la 1500 de copii care recoltau arbori, iar la ferme mergeau şi 400 de muncitori în sezon, când nu veneau studenţii la recoltat toamna. Pe vremea lui Ceauşescu se foloseau în ferme şi militarii. Noi am avut 1036 de hectare până în 1990, în 2002 s-au dat 600 de hectare pentru refacerea dreptului de proprietate şi în prezent avem 366 de hectare din care urmează să renunţăm la 198 de hectare de pe Feleac, prin concesiune”, explică doamna Maria Giurgiu.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Drag de muncă

Tehnician de laborator timp de mai bine de jumătate de secol, doamna Maria Giurgiu nu a visat niciodată că va lucra în horticultură. „Eu tot vroiam să devin profesoară, dar bine că n-am devenit. De ce am rămas atâţia ani în acest domeniu?Pentru că mi-a plăcut, de-asta am rămas.Am prins aşa un drag de muncă! Şi acum am discuţii cu soţul meu care mă întreabă ce îmi place aici şi îi răspund că staţiunea e viaţa mea. Contează foarte mult în viaţă şi asta le spun nepoţilor mei, să faci ce îţi place. «Dar cum e aia, bunică, să faci ce îţi place?», mă întreabă”.

În staţiunea pomicolă unde lucrează Maria Giurgiu s-a muncit enorm şi prea puţină lume ştie acest lucru. Înainte de 1990 însă, existau mult mai mulţi muncitori şi intelectualii făceau numai partea de cercetare. „Acum, indiferent că eşti inginer, doctor în ştiinţe sau tehnician, pui mâna pe furcă, pe găleată, pe sapă, pe pompa de stropit. Un inginer face şi pe tractoristul şi pe muncitorul. Ca urmare, nu ne putem face cercetarea aşa cum trebuie. Colecţia de trandafiri nu ar trebui să arate aşa. La ora aceasta ar fi trebuit să fie săpate aleile şi ar fi fost totul înflorit. Aşa, trandafirii concurează cu buruiana”, spune cu părere de rău doamna Maria. Astfel, chiar dacă munca nu îi este recompensată financiar, doamna Maria îşi petrece opt ore pe zi, de la şapte, până la trei, în staţiunea pomicolă. „Aşa am venit toată viaţa. Au fost perioade când aveam şi alt program. În plin sezon stăteam şi zece ore. Din păcate, acum avem «ajutoare» la recoltat din afară. Suntem în competiţie cu hoţii. Ne ajută Poliţia şi Jandarmeria şi avem zeci de dosare deschise. Până anul trecut am avut şi mistreţi şi doi ani la rând au venit până în trandafiri. După ce am anunţat la Primărie, în aproximativ o lună au dispărut”, precizează doamna Maria Giurgiu. Înainte de 1990 în staţiune nu era nicio cărare de câine prin iarbă. În fiecare lună, o zi pe săptămână, se făcea muncă patriotică şi toată lumea ieşea la curăţenie. „Pentru noi era o distracţie. Mai munceam, dar ne şi adunam şi făceam grătare. Erau peste 300 de salariaţi atunci. Astăzi, în staţiune sunt 28 de persoane, scriptic, altfel suntem vreo zece care lucrăm propriu-zis pe o suprafaţă de 366 de hectare. Pe Feleac mai avem doi oameni care păzesc activele”, precizează Maria Giurgiu.

N-avem loc, n-avem loc

Despre începuturile activităţii sale în staţiune, în anii ’50, doamna Maria îşi aminteşte şi astăzi foarte limpede. „Am studiat doi ani de agronomie, dar între timp lucram aici. Era în acea vreme un secretar ştiinţific în staţiune, domnul Botez, care a făcut din tinerii ingineri adevăraţi cercetători. Aşa că, am dat admiterea la Cluj în luna iulie şi în luna august 1955 am mers acasă la Bistriţa şi mi-a spus cineva să vin să lucrez neapărat în staţiune. Am venit şi sâmbăta şi duminica şi în cursul săptămânii, deşi îmi era greu şi nu aveam bursă pentru că bursele se dădeau pe bază de dosar şi eu eram fiică de preot. Atunci domnul Botez a văzut cât de mult îmi plăcea să lucrez în staţiune şi a spus că mă prezintă domnului Palocsay, directorul de atunci al instituţiei. Ajung în faţa lui şi mă întreabă: «Cum te cheamă?»Eu zic: «Moţoc». «N-avem loc, n-avem loc». Nu uit toată viaţa răspunsul lui. Atunci domnul Botez mi-a spus să nu vin o săptămână să se liniştească apele şi să mă întorc după aceea. Atunci se lucra la cele şase volume de pomologie şi Clujul avea repartizat mărul şi părul şi era nevoie de oameni. Până la urmă veneam dimineaţa şi stăteam până seara la zece”, povesteşte doamna Maria Giurgiu.

Palocsay Rudolf a fost primul director al staţiunii şi lângă staţiune se afla şi casa lui personală. „Trei sau patru ani am lucrat în casă la dânsul când s-a înfiinţat prima dată staţiunea, în 1953. El a cedat staţiunii două camere: într-o cameră era administrativul şi în alta cercetarea. Legal, pâmântul, respectiv cele două hectare pe care le revendică descendenţii familiei Palocsay, până în 1970 a fost al lor. Atunci Palocsay şi-a autoexpropiat terenul  ca să nu se întindă blocurile pe terenul lui. A rămas în conştiinţa Clujului că aici se afă staţiunea Palocsay, însă pământul lui este până la poartă, doar atât. În anii ’70 a venit o hotărâre că nimeni nu are voie să aibă mai mult de două hectare de teren, cu tot cu grădină şi casă. El avea patru hectare şi a spus că decât să facă blocuri mai bine donează terenul staţiunii”, îşi aminteşte Maria Giurgiu. Primul director al Staţiunii a fost Ştefan Palocsay, acestuia i-a urmat Ştefan Oprea până la Revoluţie, un director sever, dar care avea grijă de oameni, apoi au urmat Vasile Ghidra, Mihai Arsene şi Eugenia Hărşan. „Palocsay avea un simţ artistic deosebit. Picta pe panglică trandafiri, portrete, soiuri de mere. Casa de oaspeţi din curtea Staţiunii a fost făcută tot după concepţia lui”, aflăm de la doamna Giurgiu.

IMG_9110

Clujul, o bogăţie

Când s-a înfiinţat staţiunea şi s-a luat pământul de la oameni, foştilor proprietari li s-a dat pământ în altă parte. „Exista la capătul de astăzi al liniei trei un teren al armatei şi acolo au primit hoştezenii pământ. Am participat personal cu secretarul ştiinţific când am fost pe teren şi am zis să luăm la rând dealul. Tu ai jumătate de hectar şi primeşti în schimb în alt loc, tu ai altă jumătate de hectar şi tot aşa. Au fost mulţi care nu au primit, de exemplu cei care aveau mult pământ. Au preferat să nu vină să declare că au şi acolo pământ, însă acum pretind că au. Sau au fost unii care au primit acolo şi au vândut şi acum vin să primească din nou de aici”, spune doamna Maria.

„Era o bogăţie Clujul ăsta!. Au venit specialişti din Italia şi au spus că au citit în lucrări de specialite că Feleacul este o lucrare de artă”, declară Maria Giurgiu. Aceasta confirmă că în anii ’50, pe Feleac, era numai pietriş, dar după ce s-a terasat, după ce s-au făcut drenuri şi s-a recopertat, s-a realizat un sistem de cultură rar în Europa. „În 1958 staţiunea a primit Dealul Feleac şi trei ani de zile s-a lucrat la proiect. Când cunoşteam eu Feleacul erau numai pâlcuri şi doar câte un pic de teren cu verdeaţă. Era numai păşune în partea dinspre Gheorgheni. De prin 1961 am fost detaşaţi de la Cercetare eu cu domnul Ştefan Wagner, pentru pichetare şi de la pomicultură alţi colegi pentru supraveghere la plantare. Au fost investiţii foarte mari. Lucram şi cu armata, se săpa cu buldozerul şi se excava câte două-trei zile”, povesteşte Maria Giurgiu. Astfel, din 1958 staţiunea a fost nu numai de cercetare, ci şi de producţie.

Eugenia Hărşan şi Maria Giurgiu/Foto: Dan Bodea

Eugenia Hărşan şi Maria Giurgiu/Foto: Dan Bodea

Parfum de trandafir

După atâţia ani de activitate în staţiune, doamna Maria ştie fiecare colţişor de pământ, iar cunoştinţele sale despre trandafiri nimeni nu le poate egala, cu excepţia, poate , a domnului Ştefan Wagner, de asemenea o legendă a locului. Trandafirii sunt precum copiii ei. Floarea, frunzişul, bobocul, rezistenţa la boli, culoarea, luciul, forma, parfumul, durabilitatea florii, toate sunt aspecte care contribuie la identificarea unui soi şi despre toate aceste caractere ale trandafirilor doamna Giurgiu ne poate povesti ore în şir.  „Mă doare sufletul să îi văd aşa. Dacă sunt înfloriţi şi este întreţinut locul, este un adevărat Rai”, spune doamna Giurgiu, conducându-ne printre zeci de tufe de trandafiri, până la gardul viu unde vedem mai multe soiuri realizate chiar în staţiune. Vedem, astfel, una dintre colecţiile naţionale de trandafiri folosite ca fond de germoplasmă pentru obţinerea de soiuri noi. Mai mult de 40 de soiuri de trandafiri au fost create în staţiune după 1990, plus elitele şi hibrizii creaţi în laborator.

IMG_9021

Aflăm de la Maria Giurgiu că parfumul trandafirilor este cel mai pregnant în jurul orei 10.00, această oră fiind esenţială atunci când se fac observaţiile de laborator. „Mulţi spun că de ce mai trebuie cercetare în agricultură. În fiecare sector, dacă nu există cercetare, nu există progres. De exemplu, fondul genetic ar trebuie să îl înlocuim pentru că au apărut soiuri noi, clima s-a schimbat, trebuie luate alte criterii de selecţie şi trebuie obţinute soiuri rezistente la secetă, la boli. Multă şume însă nici nu mai ştie că existăm. Este o dramă uriaşă la nivelul întregii ţări. Atâta timp cât cercetarea ştiinţifică nu este finanţată de stat, nu avem nicio şansă de funcţionare. Doar aşa putem accesa fonduri europene. Dacă avem însă datorii, nu avem cum să le accesăm. Acum sper că dacă în două luni se aprobă hotărârea de Guvern de trecerea la Universitate şi astfel să devenim eligibili”, precizează cu speranţă în glas Maria Giurgiu. Potrivit acesteia, un soi de trandafir se creează în şase-şapte ani din momentul în care faci încrucişările, iar un soi de pom se creează în 20 de ani.

„Ar fi păcat ca această staţiune în care s-a muncit atât să dispară. Am avut 50 de soiuri de trandafiri create dintre care multe au primit diplome în Italia sau în Japonia. Tendinţa este să se creeze trandafiri parfumaţi. Noi am mers mai mult pe trandafiri de parc. Avem rezultate foarte bune şi o parte din soiurile de trandafiri create la noi se regăsesc în expoziţi peste tot în lume. Este important ca staţiune că încă suntem vizibili. Soiurile de păr, cum este Roşioara de Cluj, au ajuns şi în China”, Maria Giurgiu, tehnician principal Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Cluj

Distribuie:

Nu există Comentarii

  1. Ucu Bodiceanu says:

    Va multumesc pt interesantele articole din Transilvania Reporter referitoare la “Palocsay”am acumulat multe informatii deosebit de interesante,despre care stiam f putin
    Va felicit si va multumesc

  2. Mariana says:

    Doamna Maria are 8o de ani ? Arata de 65 de ani ! FELICITARI pentru curaj ! Frumosi trandafiri. In vacanta anului 1973, impreuna cu alti elevi, am lucrat si eu acolo la adunat de castraveti si cocaze. O vara frumoasa unde ne-am si distrat .In sere erau recolte frumoase ! Pacat !

Postaţi un comentariu