Szabolcs Guttmann, arhitect: „Încă ne zbatem în Cluj să înțelegem că un proiect pentru o casă veche nu este menit oricui”

Foto arhivă: Dan Bodea

Arhitectul Szabolcs Guttmann, președinte al Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice a explicat pentru Transilvania Reporter care este piedica în realizarea lucrărilor de protejare și intervenție asupra clădirilor din centrul vechi al orașului Cluj-Napoca. Arhitectul a adus în discuție problemele care blochează începerea oricăror lucrări atât prezente cât și viitoare în Cluj, explicând că în România, în continuare, specialistul este ultima verigă din lanț.

După experiența pe care a avut-o în calitate de arhitect-şef al Sibiului în perioada în care oraşul a fost Capitală Culturală Europeană, Szabolcs Guttman nu este optimist în privința Clujului şi a sorţii monumentelor sale.

Reporter: Cum explicați faptul că nu se întâmplă nimic concret pentru realizarea lucrărilor de protejare și intervenție asupra clădirilor din centrul vechi al orașului Cluj-Napoca?Există un exemplu viabil în acest sens în România la ora actuală?

Szabolcs Guttmann: Pentru oricare centru istoric din România este bine să vedem când s-au putut face reabilitări de fațade și în ce condiții. Altfel, suntem într-o problemă de utopie care nu funcționează. Eu nu știu niciun exercițiu viabil în România, în prezent. Pot da exemplu încercările din Sibiu, din 2006, care au fost realizate cu bani serioși de la Ministerul Culturii și nu numai. Din păcate, trăim o perioadă foarte tristă. Suntem după 25 de ani de reprivatizare necontrolată în ceea ce privește soarta clădirilor. Au fost foarte multe legi prin care s-au putut privatiza și astfel anumite clădiri-monumente au devenit proprietatea mai multor interese. Dincolo de această problemă, s-au privatizat locuințele așa cum au fost înainte de 1989 fără confort și reamenajări. În aceleași locații, poate conviețui, conform unei alte legi, comerciantul contemporan care face profit, împreună cu vechii proprietari, de obicei provenind din pătura săracă a societății. Problema cea mai gravă însă este atunci când valori inestimabile de monument sunt în litigiu și după 25 de ani. În acest caz, o lege națională de a proteja monumentele ar trebui să dea un deadline. Nu poate fi tărăgănată la nesfârșit situația acestor clădiri până ajung să se ruineze. Păcat este că aceste case sunt în cele mai interesante spații publice ale orașului și vom fi nevoiți să scriem pe ele: pericol de prăbușire.

R.: Cum s-a întâmplat cu balconul casei de pe strada Memorandumului care s-a prăbușit cu totul în curtea interioară…

S.G.: Absolut. După 50 de ani de neîntreținere și după încă 25 de ani fără strategie, aceste probleme devin tot mai acute. Trebuie să vedem care sunt strategiile profesionale și nu doar dorințele vagi de a face ceva frumos. În anii ’90 s-a mai dat cu o spoială, dar casele au rămas în aceeași stare. Revenind la cazul orașului Sibiu, până să ajungă să dea bani Ministerul Culturii, cel mai important lucru a fost constituirea biroului de consultanță româno-germană GTZ pentru zona centru-istoric Sibiu. În colaborare cu administrația locală am avut șansa să vedem că printr-o  subvenționare 50% cu bani germani, acea populație a avut posibilitatea de se consulta cu acel birou, fiind realizată o bază de date care a cuprins 80 de hectare de clădiri ale Sibiului.

S-a putut face astfel o strategie în funcție de urgențe și de priorități. Consultarea a fost gratuită pentru tot centrul istoric, proiectele alese ca urgență au fost și ele gratuite și cei care semnau pentru punerea în practică, primeau co-finanțare de 98% . Ministerul Culturii  a intrat în această poveste a moștenirii arhitecturale în 2005-2006, după ce s-a arătat că orașul a făcut tot ce a putut la capitolul liniștirea traficului sau pietonalizarea zonelor. Cu banii ministerului s-a putut face, indiferent de natura juridică a proprietății, un program de 35 de imobile, dintre care zece au primit și reabilitarea curților interioare pentru ca turiștii să ajungă înapoi acasă nevătămați. Însă fără o echipă care să pună la același loc problemele sociale și financiare ale proprietarilor, precum și valorile arhitecturale, nu putem discuta de nicio strategie valabilă pentru un sit protejat. Pot fi doar măsuri de „stingere a focului” în ultimul ceas, dar niciodată nu vor da siguranță pentru cei care trăiesc în acel oraș fiindcă realitatea fațadelor, a gangurilor și a curților clădirilor nu este cunoscută.

R.: Să înțelegem că în cazul Clujului, programul pentru realizarea lucrărilor de protejare și intervenție asupra clădirilor din centrul vechi era de la început sortit nereușitei?

Administrația orașului Cluj-Napoca a încercat să facă un program, fără a constitui o echipă care să aibă cel puțin trei ani de contract în baza căruia să funcționeze. Este o procedură austriacă de exemplu, respectiv existența unui birou care face consultări în funcție de problemele cele mai stringente ale orașului, prin care se pot propune urgențe, se pot pregăti documentații. Nu implică costuri mari, totul se poate face printr-o hotărâre de consiliu local. Nu poți să lași o valoare națională în mâna unor oameni care abia au devenit proprietari. Nu fiecare proprietar aduce un constructor, pentru că în majoritatea nu au proiect și nu au consultanță de specialitate. Nimeni nu va ști ce garanții se dau în timp pentru aceste lucrări, dacă nu are loc o expertiză realizată de specialiști.  Cred că a sări peste o echipă care știe cu ce se mănâncă o astfel de situație înseamnă a arunca banii pe fereastră.

R.: De ce s-a sărit peste această etapă, totuși?

S.G.: În România ne aflăm într-o situație în care specialistul este ultima verigă, nu prima. Practic în Cluj avem 700 de arhitecți, cel puțin 360 care s-au specializat în domeniu și am putea forma echipe dacă cineva ar dori acest lucru. Încă ne zbatem în Cluj să înțelegem că un proiect pentru o casă veche nu este menirea oricui. Anii de studii pe această specializare nu sunt degeaba. Dacă în medicină vedem că specialiștii sunt absorbiți de Vest, același lucru se întâmplă și în arhitectură și vom deveni conștienți de asta atunci când ne vom trezi cu cărămizile în cap.

În viitor nu văd o mișcare reală pentru soluționare decât dacă vom avea mese rotunde pe această temă. În ceea ce privește culturalizarea pe stradă a orașului, ne-am raliat la nivel european. Și eu vreau să ne vadă lumea că cel puțin pe scenă suntem echivalenții europenilor, dar poate fi și un exercițiu discutabil, dacă după un an de Capitală a Tineretului, evenimentul va fi considerat o reușită fără să vedem absolut toate neajunsurile infrastructurii orașului. Sper să nu se întâmple asta. Nu pot să cred că în Cluj cultura există doar prin dans și expoziții fără să avem un oraș care să susțină o infrastructură și să avem o echipă care să monitorizeze toate eșecurile, fie că este un balcon căzut, sau o tencuială căzută într-o biserică. Dacă credem că funcționează orașul ca și capitală la acest nivel în Europa, înseamnă că Europa este într-un declin foarte serios dacă acceptă ca orașul cu astfel de infrastructură să nu fie depunctat că nu a asigurat minimul de infrastructură a spațiului public. De la sine nu se va rezolva. Echipele apar când există o problemă. Eu văd că pentru administrație acest lucru nu e încă o problemă.

R: Există și proprietari care doresc reabilitarea clădirilor pe cont propriu?

S.G.: Au existat însă au aflat apoi că înlesnirea este așa de mare astăzi în administrația locală încât daca vor reabilitarea este suficient să vină cu un deviz de lucrări, care de fapt e ilegal. Cum poți să faci un exercițiu de restaurare, fără proiect când legea monumentelor cere studii preliminare? Doar o expertizare de suprafață de fațadă nu este suficientă. Ar trebui să avem nu doar o listă de monumente, ci ce se ascunde de fapt în spatele lor. Suntem într-o stare foarte tristă în care clădirile în Cluj nici măcar nu au fost măsurate. Dacă în 1990 credeam că prin reînființarea Direcției Monumentelor Istorice lucrurile vor fi sub control, astăzi după 25 de ani vedem că aceste direcții nu au minimum de reprezentanță numerică în teritoriu și nu pot produce liste prin care să fie evidentă situația și starea clădirilor care necesită reabilitare. Ministerul de Resort în continuare funcționează cu 0, 05 din PIB-ul României. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt blocate și inițiativele unor proprietari rămân câte o experiență rarisim reușită și de multe ori eșuată, atunci când se face o intervenție ieftină.


Publicitate

Postaţi un comentariu