Sociologul Ioan Hosu: Lipsa de empatie şi egoismul excesiv sunt mai grave ca boala, sărăcia şi criza economică

Există o plidă legată de deosebirea dintre viaţa din rai şi cea din iad. Se zice că, tot rugându-se lui Dumnezeu să-i arate deosebirea dintre rai şi iad, un credincios a fost purtat în vis prin cele două locuri. În unul din locuri era o încăpere în mijlocul căreia se afla un vas mare cu mâncare, dar toţi cei care stăteau împrejurul vasului erau slabi şi necăjiţi. Ei aveau legate de mâini nişte linguri foarte lungi cu care puteau să ajungă la vasul cu mâncare, dar tocmai pentru că erau aşa de lungi, ei nu puteau să ducă lingurile cu mâncare la gură. Acesta era iadul. În cealaltă încăpere, în rai, decorul era acelaşi: un vas mare cu mâncare înconjurat de inşi cu linguri foarte lungi legate de mână, cu care puteau să ajungă la mâncare, dar pe care nu puteau să şi le ducă la gură. Marea diferenţă era că în rai, oamenii erau bine hrăniţi şi fericiţi. Şi asta pentru că au învăţat să se hrănească unul pe altul cu lingurile acelea lungi.

Pilda poate fi plină de învăţăminte pentru societatea de astăzi, în care de cele mai multe ori egoismul, orgoliul şi lipsa de empatie iau faţa altruismului şi a generozităţii. Se întâmplă peste tot în societate, dar parcă mai acut sunt resimţite în lumea medicală, unde e vorba de viaţă şi de moarte.

ioan hosu

Rep: Pornind de la cazul recent al fetiţei născute prematur şi moartă în salvare, caz pe care o seamă de cadre medicale îşi confruntă orgoliile, extrapolând apoi la lumea noastră medicală în general şi ajungând la întreaga societate actuală, putem vorbi de o acutizare a lipsei de umanitate şi de empatie?

Ioan Hosu: Conceptul central în povestea aceasta probabil că e egoismul. Aceste lucruri ţin de civilizaţie, de cultură, de educaţie, ţin şi de resurse. Sigur că ne aşteptăm ca genul acesta de comportamente să le vedem dezvoltate acolo unde nu există nici nivel de educaţie, nici resurse. Dar nu cred că despre asta vorbim aici. Vorbim despre un sistem de decizii pe care le promovează un individ sau anumite grupuri din spaţii instituţionale, şi asta e foarte grav, decizii care să producă stare de bine sau avantaje competitive unora, indiferent de rezultatele sau efectele negative care apar. Cred că astăzi lipsa de empatie şi egoismul excesiv sunt mai grave decât boala, dacă vorbim de sistemul medical, sunt mai grave ca sărăcia, sunt mai grave decât criza economică. Problema e că acest gen de comportament –lipsa empatiei, egoismul şi competiţia aproape fără reguli- creează tensiuni, un anumit tip de comportament, anume câştigul individual sau de grup. Eu cred că despre asta vorbim. E vorba despre o competiţie în care unii încearcă să-şi maximizeze beneficiile şi astfel se creează o cultură a conflictului. Acest egoism este rezultatul unei culturi a unor conflicte care se manifestă la nivel instituţional.

Rep: Lipsa aceasta de empatie şi egoismul sunt date cumva de mediul în care trăim, de societatea actuală sau e ceva în gena umană?

IH: Nu cred că e în genă. Sigur că există şi concepţia darwinistă care spune că instinctul de supravieţuire îl va determina pe fiecare dintre noi să fie mai centrat pe sine şi să mai uite de ceilalţi. Dar cred că aici e vorba şi de o caracteristică, o trăsătură a culturii în care trăim, dominată de conceptul de sine, de noi. Nu vrem să depindem şi să fim legaţi de nimeni şi nimic.

Rep: Dar nu e un paradox, oarecum, în cazul medicilor, dacă ne referim la ei în particular? Sunt în general oameni cu bani şi observăm adesea o lipsă de empatie şi egoism mai ales la cei care n-au probleme materiale şi la care n-ar trebui să fie atât de prezent instinctul de supravieţuire…

IH: Da, au trecut de nivelele de bază ale piramidei lui Maslow.

Rep: …Mai degrabă găsim empatie şi generozitate la cei săraci…

IH: Cred că există în anumite categorii –şi aici ne referim mai ales la profesii liberale- un refuz de autoanaliză şi de asumare a erorilor, până la urmă. Dar şi când se manifestă altruismul, comportamentele prosociale, oamenii urmăresc de fapt să atragă atenţia asupra lor şi să obţină satisfacţie, apreciere din partea celor din jur. În unele cazuri, aşa interpretează unii, că gesturile de altruism excesiv sunt tot o dovadă a egoismului, în sensul că vrei să arăţi că tu poţi, că vrei, că tu eşti cel care ajută. Se observă adesea comportamente polarizate extreme: foarte darnic şi prezent, pe de o parte, sau foarte egoist şi răzbunător. E vorba tot de o centrare pe sine. Şi afişarea excesivă a calităţilor pe care le ai sunt tot gesturi egoiste prin care dorim să cucerim şi să fim plăcuţi. Grav mi se pare însă că găsim comportamente negative în instituţii, unde norma ar trebui să fie empatia şi altruismul. Aici cred că e vorba de un tip de gândire prin care unii încearcă să-i coboare cu o treaptă mai jos pe cei de lângă ei. E o competiţie din care –aşa cum se întâmplă şi în războaie- apar şi daune colaterale. E un război şi se întâmplă ca în războiul acesta să fie şi victime; e o chestiune extrem de cinică. De aceea cred că toleranţa şi coeziunea ar trebui să fie cuvintele cheie şi nu competiţia în plan profesional. Această competiţie profesională nu poate să se soldeze cu morţi şi răniţi. E un comportament -cum spune Vasile Dâncu- tribal. L-am văzut în politică, dar îl vedem şi în alte zone.

Rep: Există, de exemplu, cazuri de medici care pretind de la pacienţi, doar pentru manopera unei intervenţii, chiar mii de euro, fără să ţină seama de veniturile sau de condiţia socială a bolnavului…

IH: Da, aici nu e vorba de resurse, că medicii le au; e vorba de un tip de gândire, e o formă de manifestare a puterii, până la urmă. Aceşti indivizi sunt depersonalizaţi, nu mai au nici o fărâmă de ce înseamnă dimensiune moral-religioasă. Acest lucru nu-l reglează nici DNA, nici legea. S-ar putea să fie problema unei generaţii. Dar cred că e vorba şi de o problemă de cultură instituţională, ceea ce e foarte grav şi pentru că astfel de comportamente ajung să se transmită de la o generaţie la alta.


Publicitate

Postaţi un comentariu