Școala în Vanuatu, o vacanță nesfârșită în pădurea tropicală

Sunt rare ocaziile în care vanuatezii poartă haine „civilizate”. În acest caz, cel mai probabil, o fac de dragul oaspetelui clujean, Hanna.

Fără teme, fără lecții, fără stresul extemporalelor, fără uniforme și fără profesori. Pentru mulți copii astfel arată o vacanță perfectă sau chiar un sistem educațional perfect. Pentru noi este imposibil de conceput o astfel de școală, dar la celălalt capăt al lumii, în exoticul arhipelag vanuatez, scriitoare clujeană Hanna Bota a descoperit, printre altele, o alternativă educațională literalmente utopică pentru societatea civilizată în care trăim.

Republica Vanuatu este compusă din 82 de insule vulcanice și este situată la mai bine de 2.000 de km nord-est de țărmul Australiei. Arhipelagul este deci realmente în mijlocul unei pustietăți de apă reprezentată de Pacificul de Sud. Cu o populație de peste 220.000 de locuitori, republica nu este totuși ruptă în totalitate de restul planetei. Misiunea civilizatoare a creștinilor a ajuns  pe aceste meleaguri în epoca marilor descoperiri geografice și mai recent, în timpul celui de-al dolea Război Mondial, americanii au construit pe câteva insule baze militare și infrastructură rutieră care mai târziu au format „marile” orașe ale statului.

Odată cu aparenta civilizație a venit și educația. Vanuatezii din zonele de coastă își dau copiii la școli unde învață literatură franceză și engleză dar nu li se predă în limba lor, bislama. Aici copiii poartă uniforme și, în mare parte, fac tot ce face un elev obișnuit din Cluj-Napoca sau Viena. Doar că într-un paradis natural aflat în mijlocul oceanului.

În zonele de munte ale micuțelor insule însă, ascunse de tehnologie și civilizație, își duc viața triburile tradiționale vanuateze. Aici a ajuns în 2009 și clujeanca Hanna Bota, scriitoarea documentându-și în aceste zone cartea „Ultimul canibal”. Cu bagajele dosite de „lucruri civilizate” precum pastă de dinți, conserve cu mâncare sau medicamente, Hanna a pătruns într-o lume în care, mai ales în zonele ploioase, băștinații sufereau de TBC, dar se considerau perfect sănătoși, îmbrăcămintea constă în frunze și cel mult cârpe, iar meniul zilnic este format din pești, reptile și rădăcini. La fel ca orice altceva și educația este complet diferită față de orice accepțiune a omului civilizat asupra acestui termen.

„Educația dintr-un trib tradițional diferă total de educația cu care suntem noi obișnuiți. Noi am introdus ideea de școlarizare crezând că asta presupune educația. E adevărat într-un fel pentru că în societatea noastră nu poți face față dacă nu înveți să citești și să scrii. Ei fac literatură franceză și engleză. Fac practic ce face cam toată lumea, fără a se fi adaptat la situația lor. Au totuși  manuale în care li se predau lucruri practice: cum să împletească o rogojină, cum să facă o colibă, cum să facă mâncare pentru că nu știu să gătească nimic. Ei taie vaca, dar nu știu să o pregătească pentru a ajunge cât mai mult timp la cât mai multe persoane. Ei o omoară, înfierbântă pietre în foc, o acoperă cu pietre fierbinți frunze umede și pământ după care o mănâncă așa coaptă. Nici măcar ideea de proțap nu există”, explică Hanna.

27

Lumea lui Papură Vodă-Vanuatezul

Înapoi în triburi, orice înseamnă educație lipsește cu desăvârșire.  Copiii fac ce vor, nicio activitate nu le este interzisă iar atunci când sunt mici nimeni nu vorbește cu ei. „Sunt mici, nu înțeleg”, spun părinții lor.

„În triburi nu există noțiunea de educație. Copilul își imită părinții lângă care se află tot timpul, peste tot. În activitățile din  gospodărie sunt tot timpul împreună. De exemplu, dacă dansează în timpul unui ritual, dansează și copiii. Ei fac parte din comunitate și niciodată nu sunt lăsați la o parte. Dar nici nu le explică nimeni nimic sau să li se înterzică ceva anume”, povestește scriitoarea.

Educație prin imitație

Occidentalii sunt speriați de modul în care copiii absorb ce văd în jurul lor și imită, considerând astfel de practici, de cele mai multe ori, nocive. În triburile vanuateze, asta înseamnă toată educația de care un tânăr are parte.

„Copilul nu este încrezător în sine pentru că nu primește suficientă atenție. Copilul crește în clan și imită, iar după un timp începe să facă ceva ce au văzut. Nu li se dau responsabilități prea multe pentru că se știe că nu sunt în stare să le facă. Dar nici nu sunt învățați să le facă. Nu li se spune copiilor „nu ai voie să faci asta!”, „nu vorbi urât!”. Nu trebuie să spună „Mulțumesc” și nu sunt stresați cu așa ceva. Când vor fi mari, dacă vor spune e bine, dacă nu, nu”, mai spunea ea.

Pe de altă parte, vanutezii din aceste triburi sun perfect adaptați universului lor. Chiar dacă școala lipsește iar părinții nu le explică cum să se poarte într-o societate cu care oricum nu vor avea, cel mai probabil, niciodată contact, în lumea lor sunt civilizați. „Primitivi” sunt cei precum Hanna.

Știința, un pericol pentru societate

Chiar dacă tehnologia și evoluția bat tot mai tare și la porțile liniștitelor triburi vanuateze, șefii de trib își „protejează” supușii de toate ideile pe care le-ar putea dobândi mergând la școlile de pe coastă.

„Este o mare rezistență în triburi față de nou. Nu vor să introducă noutate pentru că și-ar pierde autoritatea. Ierarhia este foarte clară și în ea, pe lângă șef de trib și consilieri, femeile nu au niciun rol. Ei întrețin prin această privare de educație societatea. Nu este o tiranie ci un mod de a proteja comunitatea și de a menține o ordine. Nimeni nu se revoltă”, subliniază Hanna.

În triburile vanuateze lipsa de cunoaștere asigură stabilitatea. Femeilor nu li se pare ceva anormal când sunt, periodic, bătute iar copiii nu plâng după atenția părinților. Și nici după jucării. „Sunt toți niște copii”, a remarcat Hanna, iar puterea lor de a înțelege ori a memora este mult mai mică decât a noastră, cei pe care vanuatezii îi cataloghează ca „civilizați”.

„Le propun apoi jocul Păsărică mută‑ţi cuibul. Le explic regulile cu ajutorul lui Jonah (Yanpakar, ghidul meu neatent, ca de fiecare dată, e pe undeva cu vreunul dintre băieţi). Stabilim căsuţele‑cuib şi începem. Le e greu să spună propoziţia în engleză, e limbă necunoscută, ghicim un sunet pe care, strigându‑l, să fie semnul de schimbat cuibul. Deşi foarte copilăroşi în gândire şi cu plăcere de joc, nu reuşesc să prindă miza jocului, să înţeleagă că e vorba de lupta de a‑ţi găsi cuib, că dacă rămâi pe dinafară e din neputinţa ta de a fi rapid, de a pune stăpânire pe un spaţiu. Ei preferă să alerge direct în centru, ca să fie următorii care strigă, nu luptă pentru cuib. Bătaia se ducea pe rămânerea în afara cuibului, nu pe cucerirea lui. Aşa că jocul nu mai avea farmec. Era fără sens. Ei îl jucau şi aşa. Poate că noi avem jocuri după felul nostru de gândire, iar lor ar trebui să li se inventeze altele? Ei nu au jocuri, socializarea se produce la sărbători, prin ceremonii şi dansuri. Nu se joacă niciodată nici cu copiii, cei mici nu ştiu să se joace, stau pe lângă cei mari şi‑i imită în activităţile lor, aceasta e toată educaţia care se transmite”, scrie Hanna în cartea ei documentată într-un trib vanuatez, „Ultimul canibal”.

Cu toate acestea, lipsa totală a ceea ce noi numim educație nu îi face cu mult mai salbatici decât sălbaticii civilizației occidentale. Disputele între triburi lipsesc cu desăvârșire și chiar dacă cei „civilizați”, din zona de coastă, îi consideră primitivi, disputa se rezumă la o simplă ignorare reciprocă.  Chiar și-așa, mireasma civilizație ultra-tehnoologizate le face din ce în ce mai mult cu ochiul, astfel că unviersul lor este tot mai mult în pericol.

 

10

Mizeria și praful nu sperie pe nimeni în aceste triburi iar bolilor nu li se dă o importanță prea mare.

 

 


Publicitate

Postaţi un comentariu