Povestea Mărțișorului II. Vasile Bura, un oșan cu atitudine

Pasiunea rămâne în familie. Anastasia Oltean și Gheorghe Bura/ Foto: Dan Bodea

Vasile Bura este originar din Țara Oașului. A învățat să tropotească încă de la vârsta de șase ani, pentru a putea participa la dansurile din Șură, din Bixad. Tatăl său cânta din fluier, iar mama, hotârâtă din fire, i-a spus clar că nu are ce căuta la joc în sat dacă nu știe tropoti așa cum scrie la carte. „Să nu mă faci de rușine!”, spunea aceasta.

„După ce am învățat să tropotesc și să dansez cu sora mea, să o învârt cum trebuie, am avut voie la joc în sat”, spune acesta. Vasile Bura face partea din cea de-a doua generație de dansatori din cadrul Ansamblului Folcloric Mărțișorul. A activat în perioada 1958 – 1963, pe perioada când era student la Facultatea de Istorie.

Vasile Bura, un oșan cu atitudine / Foto: Dan Bodea

Muncă patriotică

„Casa de Cultură a Studenților a fost fondată ca instituție în 1957. Ansamblul a primit numele de Mărțișorul mult mai târziu. A fost înființat în luna martie și astfel a primit acest nume. În 1960 s-a inaugurat clădirea Casei de Cultură a Studenților. Noi pregăteam în acel an o plecare în URSS. Ca să putem să fim cazați și să ni se asigure masa, am fost trecuți la muncă patriotică toți cei din ansamblu: dansatorii, soliștii. Se finalizase clădirea casei și se lucra la parchet. Vizavi de Casa de Cultură a Studenților era un depozit cu parchet, iar noi aduceam parchetul de peste drum. Cam aceasta a fost munca noastră.

Pe 22 august 1960 a fost inaugurată casa cu un spectacol susținut de ansamblul nostru, cu soliștii vremii, iar a doua zi am participat la 23 august 1960. Am defilat în centru, cum se obișnuia atunci.

Ansamblul Mărțișorul 1960

23 august 1960

Tot în acel an, în septembrie, am plecat în turneu în URSS. Am fost la Moscova și la Leningrad. La vremea respectivă aveam dansuri populare românești, dans ucrainean și maghiar. Prim secretar la Comitetul Central al Partidului Comunist era Cornel Burtică. Acesta a spus să mergem acolo să reprezentăm România cu dansuri populare românești și din respect pentru tovarășii noștri sovietici să dansăm și dansul ucrainean. Ne-a interzis dansul maghiar. Aveam dansul de Calata. Am ajuns în Moscova, unde am stat patru zile, după care am plecat la Leningrad”, povestește Vasile Bura. Aceasta a fost prima ieșire a ansamblului din țară și nu a fost lipsită de peripeții.

„Când am ajuns noi în URSS, în 1960, erau 19 milioane de femei rămase singure din cauza războiului. Era în vogă prietenia romano–sovietică. Țin minte că în Leningrad ne-au dus la Institutul Politehnic, unde am avut un spectacol, după care la masă. Rusoaicele erau foarte frumoase. Eu am corespondat cu o rusoaică doi ani. Când am plecat de la institut spre autocar, eram de două ori mai mulți: fiecare avea pereche. Știam rusă bine. Îmi amintesc un episode interesant. În Leningrad, în fiecare noapte de la ora două, până la ora cinci se ridică podurile peste Neva și toate vasele care staționează în portul Finic intră în canal și merg spre Volga, iar apoi se închid. Cei care apucă noaptea într-o parte a orașului, dar stău în partea cealaltă, riscă să nu poată trece până la ora cinci. Doi colegi au plecat în partea cealaltă cu două rusoaice, iar pe când să vină înapoi, surpriză. Au ajuns la ora cinci și ceva înapoi. Aveam un om din partea partidului care ne supraveghea. Lipsa lor ne-a pus pe gânduri. Băieții și-au explicat absența, dar directorul Hodorog a vrut să fie dur și să le dea o lecție și le-a spus că Au umblat toată noaptea cu curve». Timotei Ursu, un coleg, i-a dat rapid replica: «De când fata sovietică e curvă?», iar  Hodorog nu a mai zis nimic”, își amitește amuzat Vasile Bura.

Activitatea ansamblului s-a desfășurat apoi, mai mult pe plan local și național o bună perioadă de timp. „Dansurile din repertoriul nostru erau Bărbuncul, un dans foarte frumos din zona Bistriței, cel mai frumos pe care l-am dansat noi, dansul de Banat, dansul de Țara Oașului, dansul maghiar de Calata și dansul ucrainean. Primul nostru instructor a fost regretatul balerin de la Opera Română, Vasile Căpușan. Împreună am montat dansul din Țara Oașului. Eu i-am învățat cum să tropotească, iar Căpușan s-a ocupat de partea artistică”, explică fostul dansator.

Vasile Bura(1962) / Foto: arhivă personală

Laurențiu Hodorog, sufletul ansamblului

Odată cu inaugurarea Casei de Cultură a Studenților, tinerii din ansamblu s-au bucurat de condiții foarte bune. „Aveam cabinele noastre, aveam garderobieră care avea în custodie costumele noastre, fiecare avea umerașul lui. Avem costume atât pentru repetiții, cât și pentru spectacole.

Erau numerotate costumele. Erau foarte bine organizate lucrurile. Repetițiile se făceau în sala de sport de la etajul I, unde se fac și acum. Din 1958 până în 1963 când am terminat eu facultatea l-am avut director pe regretatul Laurențiu Hodorog. Între timp, în perioada 1963-1963, a fost interimar Octavian Stoica, numit pe linie politică. Era un om boem, dar nu avea treabă cu partea artistică. Sufletul ansamblului a fost Laurențiu Hodorog. Acesta a fost de la om de serviciu, până la director tot ce se putea”, povestește Vasile Bura.

După ce a absolvit facultatea, cei de la Casa de Cultură a Studenșilor  au vrut să îl rețină ca metodist, dar pentru acest lucru avea nevoie de o derogare de la Ministerul Învățământului, pentru a putea activa în Ministerul Culturii. „Eu eram bursier al Sfatului Regional din Baia Mare și aveam un contract cu ei, iar la terminarea facultății trebuia să mă întorc în regiune. M-am întors la Negrești pentru că acolo am fost repartizat. Nu am primit derogarea, astfel că am lucrat doar patru luni la Casa de Cultură a Studenților, după care mi-am luat în primire postul de profesor. Am lucrat până în 1964, când mi-am schimbat profesia. Până în 1989 am lucrat la Securitate, iar din 1991 am lucrat la actualul Serviciu Român de Informații. M-am pensionat în 1996 cu gradul de colonel. Sunt colonel în rezervă”, spune Bura.

Vasile Bura(1962) / Foto: arhivă personală

1961/ Foto: arhivă personală Vasile Bura

Mărțișorul a fost pentru acesta a doua casă. „De ce ne plăcea atât de mult? Pentru că nu existau obligații. Toți am venit din plăcere. Toți veneam din zona folclorice bine conturate. Eu am venit cu Oașul. Altul venea cu Făgărașul, altul cu Bistrița. Ne simțeam foarte liberi în a ne manifesta, în a aduce acolo dansurile noastre specifice. Aici se uneau toate zonele folclorice. Instructorul le dădea un contur şi apoi le învăţam toţi. La Mărţişorul s-au creat prietenii care nu erau legate nici de facultate, nici de căminu lîn care stăteam, aici era altceva, era o activitate culturală, artistică unde veneam cu plăcere, unde ne întâlneam, râdeam. Făceam deplasări împreună. Întreaga noastră activitate a fost precum o petrecere organizată şi dirijată spre nişte ţeluri clare. Faptul că dansam, era o mândrie a noastră. Nu oricine a fost pe vremea noastră în ansamblu. Erau cei care aveau talent, cei care se supuneau unor rigori. La vremea respectivă mă lăudam colegilor mei că am văzut URSS-ul. Toate deplăsarile erau organizate, iar noi nu aveam dureri de cap. Noi trebuia doar să fim apți și să răspundem obligațiilor pe care le aveam: să dăm spectacole, să fim cuminți, să nu ridicăm probleme”, explică dansatorul.

Vasile Bura, stânga (1961) / Foto: arhivă personală

Nepoata îi calcă pe urme

Mereu în cadrul Mărţişorului se suprapuneau mai multe generaţii.

„Noi am făcut cinci ani de facultate. Am mers același grup de dansatori din 1958 până în 1963, dar între timp a venit o generație care a început în 1959, alta care a început în 1960 și tot așa. Întotdeauna se suprapuneau patru generații. Cei mai buni prieteni ai mei sunt din ansamblu. Pe Dumitru Fărcaș îl știu din 1956. L-am întâlnit la sărbătoarea de 23 august de la Baia Mare. Ne-am reîntâlnit în 1961 la Cluj, la ansamblu. La început a fost membru al tarafului Casei de Cultură a Studenților, după care a ajuns dirijor și apoi director al Casei de Cultură. Suntem în relații foarte bune. Gheorghe Turda este nașul fiicei mele”, spune Vasile Bura.

Nepoata și bunicul/ Foto: Dan Bodea

Pe fiica sa nu a reușit să o convingă să îi calce pe urme, dar nepoata sa, Anastasia Oltean, face parte din actuala generație a ansamblului. Precum bunicul, Anastasia a început să facă dansuri populare la vârsta de șase ani, nu înainte însă de a luat câteva ore de balet. „Anastasia avea șase ani când am dus-o la Palatul Copiilor la dansuri populare. Are 17 ani de dans în spate. Mă bucur că îmi calcă pe urme”, spune mândru bunicul, care dansează și acum, la aproape 80 de ani, cu aceeași pasiune ca în tinerețe, ori de câte ori se invește vreo ocazie.

Pasiunea rămâne în familie

„Bunicul mă îmbrăca încă de mică în costume oșenești, el având o colecție de costume. Am început dansurile la Palatul Copiilor, apoi am făcut parte din Ansamblul Tradiții, după care am venit la Mărțișorul. Sunt de un an aici. E o familie foarte mare și frumoasă. Vin și cupluri căsătorite. Nu se fac bisericuțe. Dansul pentru mine este totul. Când am terminat clasa a 12-a mă gândeam oare cât voi mai dansa. Mă gândeam că dacă voi avea copii nu voi mai veni la repetiții, dar având în vedere că avem cazuri de familii cu copii mici care vin, mă ambiționează că continui și eu. Sunt convinsă că voi dansa mult timp de acum înainte. Tot timpul am lăsat alte lucruri pentru dans, pentru că e important pentru mine. Nu am avut nicio perioadă în care să nu dansez deloc”, spune Anastasia.

 

Postaţi un comentariu