Petru Iluţ: În munca de azi, accentul trece de pe „aşa trebuie” pe „aşa îmi place”

Datorită (din cauza?) dezvoltării tehnologiei, piaţa muncii de acum este una cu o dinamică nemaiîntâlnită. Unele locuri de muncă dispar şi apar în loc multe altele, adesea foarte diferite de cele vechi. În această dinamică a locurilor de muncă intră inevitabil şi cel care le ocupă, angajatul. Dar mentalitatea angajatului de astăzi s-a schimbat şi ea foarte mult. Psihosociologul Petru Iluţ ne explică de ce şi cam cum.

Nu mai sunt importanţi doar banii, ci şi calitatea vieţii

Rep: Cum e privită munca în ziua de astăzi? Sunt schimbări în mentalitate în ceea ce priveşte raportarea la muncă?

Petru Iluţ: Sunt. Profunde. Asemenea atitudini au existat şi înainte, dar toată problema e când ele devin de masă, cum spunem în sociologie. Cred că, sintetic, schimbarea aceasta de mentalitate poate fi descrisă astfel: s-a mutat accentul de pe „aşa trebuie să fac”, pe „asta îmi place să fac”. Şi faptul că s-a mutat acest accent se datorează şi oportunităţilor pe care le ai. Deşi rămâne o componentă fundamentală salariul, beneficiile materiale în general, oamenii doresc, şi în special tinerii, şi altceva de la muncă. Iar companiile ştiu lucrul acesta. Eu consider că un concept cheie al lumii moderne şi postmoderne este flexibilitatea. Cei care se  angajează acum, mai ales tinerii, se gândesc la calitatea vieţii. Şi calitatea vieţii nu mai înseamnă în primul rând banii în sine; ei sunt în primul rând un instrument pentru starea de bine a ta, a copiilor etc. E important cât timp liber ai, dacă orarul este flexibil – foarte mare accent se pune pe asta-, de a lucra acasă etc. E important să ai o viaţă confortabilă material, dar nu numai, ci şi psihoemoţional şi spiritual.

Rep: Această trecere de la „aşa trebuie” la „aşa îmi place” e una dintre explicaţiile faptului că în Cluj, de exemplu, pe de o parte rata şomajului e foarte mică, iar pe de altă parte, companiile se plâng de faptul că oamenii, tinerii în special, nu vor să vină pe locurile de muncă disponibile pe care le oferă sau, dacă vin, nu rămân pe ele?

PI: Eu cred că în general aşa este, dar şi aici trebuie văzut pe domenii, pe firme, pe tipuri de joburi, unde sunt cereri şi unde este foarte slab arealul de recrutare şi selecţie.

Rep: Poate că celor vizaţi nici nu le place în mod special munca respectivă, poate că nici nu e retribuită conform aşteptărilor lor…

PI: Exact. Dar, companiile se străduie; vedeţi câte chestiuni colaterale sunt, cu bonuri de masă, fitness, diverse servicii pentru copii, tot felul de alte stimulente. Şi cu toate astea se întâmplă ceea ce se întâmplă. Dar, încă o dată, depinde de specificul fiecărui loc de muncă. Eu cred că explicaţia fundamentală, inclusiv la posibilitatea de a deplasa sublinierea de pe „asta trebuie” pe „asta îmi place” se datorează existenţei unei plaje mari de alternative pe care le are tânărul. Principalele ar fi: alte firme, afaceri proprii, munca în străinătate, inclusiv o dinamică a locurilor de muncă. Şi mai e şi varianta de aştepta, de a sta acasă şi de a fi ajutaţi de părinţi. Şi asta ne spune ceva despre ceea ce se zice, că o ducem din ce în ce mai rău. Nu o ducem din ce în ce mai rău, ci, per ansamblu, o ducem din ce în ce mai bine. Aici ar mai trebui să avem în vedere şi faptul că aşteptarea de care spuneam este provizorie, că aştepţi să apară ceva mai bun.

Rep: Ce spuneaţi adineauri, faptul că sunt mulţi care se orientează spre afaceri proprii… Asta derivă şi dintr-o respingere a ideii de a avea şef şi o dorinţă de a fi propriul şef şi a-şi gestiona timpul cum doresc?

PI: Bineînţeles. În conceptul acesta de „fac ce-mi place” nu prea are ce căuta cineva care să-ţi spună ce trebuie să faci. În contextul acesta legat de atitudinea faţă de muncă, astăzi, cred că ar intra şi problema ajutorului social. Am văzut şi mulţi politicieni care văd o rezolvare a problemei cu forţa de muncă şi a creşterii economiei… Spun că de ce să ajutăm lenea. E ceva adevăr aici. Dar, pe de altă parte, nu trebui căzut în extrema cealaltă, pentru că sunt oameni care trebuie ajutaţi, din diferite motive, şi România, ca un stat social, nu poate să facă abstracţie de chestiunea aceasta. Chiar sunt oameni care, din diferite motive, nu-şi găsesc de lucru, care, în percepţia lor, este cât de cât rentabil.

Rep: Odinioară, în fostul regim, foarte mulţi se angajau la 16-18 ani şi ieşeau la pensie din acelaşi loc de muncă, ceea ce nu se mai întâmplă acum. Pe de altă parte, locurile de muncă sunt foarte dinamice, economia şi cererea de locuri de muncă, de specializări se schimbă foarte mult. În acest fel, potenţialul angajat trebuie să fie multispecializat. Chiar dacă lucrează în acelaşi domeniu, cerinţele sunt diferite de la un loc de muncă la altul. Face faţă acestei dinamici şi schimbări continue? Pe de altă parte, angajatorii se şi plâng de faptul că noii angajaţi, în special proaspeţii absolvenţi, sunt, mulţi dintre ei, slab pregătiţi. Aşadar, dacă e adevărat, mulţi dintre noii angajaţi sunt slab pregătiţi, iar pe de altă parte trebuie să facă faţă unei dinamici şi schimbări tot mai mari. Cum se împacă aceste două aspecte?

PI: Filosofia educaţională a societăţii, desigur în primul rând prin şcoală, trebuie să fie aceea de formare a unei personalităţi complexe, cu nucleul tare al valorilor umaniste, cu competenţe profesionale, din ce în ce mai mult versatile, dar şi cu gândire critică şi strategii euristice, de descoperire şi creaţie, aplicabile la viaţă în general. Acum se face mare caz de dezvoltare personală. Dar trebuie să fie o dezvoltare personală nu numai ţintită, nu numai coaching, ci o dezvoltare personală care trebuie să fie dată de societate în general, la care şi mass media trebuie să contribuie. Dar trebuie să fie dată de şcoală în primul rând.

În şcoală trebuie învăţat cum să înveţi  

Rep: Că tot aţi amintit de şcoală şi pentru că sunteţi şi profesor: şcoala românească e pregătită pentru cerinţele actuale ale pieţei muncii? Reuşeşte să ofere specialiştii ceruţi de piaţa muncii şi reuşeşte să se adapteze dinamicii de pe această piaţă? Oferă mai degrabă o pregătire teoretică sau şi una practică?

PI: Am văzut şi la studenţii care studiază în străinătate şi la mulţi alţii că acuză. Şcoala românească este bună, dar se scoate mereu în evidenţă că aici e foarte multă teorie şi mai puţină practică. Aici aş adăuga două nuanţe. Prima, că nu ne putem aştepta ca şcoala, în speţă universitatea, să formeze specialişti pentru fiecare domeniu în parte, pentru fiecare job. E chiar imposibil. De aceea e universitate, că e universală pregătirea. Iar în ce priveşte teoria, nu-i atât necazul că e teorie, ci că aceasta ar trebui să fie operaţionabilă, care să poată trece repede la aplicare. Deci, nu atât teoria în sine trebuie blamată, cât faptul că se face multă istorie, multă analiză conceptuală, multă speculaţie. Există o teorie care se poate aplica imediat, teoria operaţionabilă. În şcoală, în universitate, e foarte important de a preda sau de a induce principii de a învăţa cum să înveţi, de gândire critică, de strategii, abilităţi euristice, de descoperire.

Rep: Probabil că ar trebui ca şi şcoala românească să pună accent mai mare pe această dezvoltare a spiritului critic, pe dezvoltarea gândirii, nu pe memorare, cum cred că încă se mai întâmplă…

PI: Încă, dar a progresat destul de mult. Şi e încă foarte mult de făcut. Şi complicat, fiindcă trebuie schimbată curricula, trebuie reduse anumite ore, fiindcă nu poţi umfla la infinit programa şcolară, care şi aşa e încărcată. Atunci, intră în competiţie şi profesorii, că de ce să se reducă de la unul sau de la altul…


Publicitate

Postaţi un comentariu