Operațiunea Moș Crăciun

Relația mea cu Moș Crăciun a fost una destul de ciudată. Era ceva suspect în felul în care acționa în serile de 24 decembrie și mă intriga faptul că o condiție pentru a primi cadourile de la el era să merg la colindat. Să ne înțelegem, ideea cu colindatul m-a prins rapid, de îndată ce am fost capabil să înțeleg boom-ul economic pe care evenimentul îl aducea în pușculița mea. Și totuși, rămânea problema identității lui Moș Crăciun și a metodelor folosite de acesta.

Cu Moș Nicolae nu ținut povestea. Personajul a încetat să-mi inspire încredere din clipa în care a permis câinelui nostru să îmi atace ghetuțele proaspăt curățate și burdușite cu dulciuri și mașinuțe. M-am trezit cu Andy (câinele familiei) molfăind alune și împingând ușor bezmetic un tractor prin curte și nu puteam înțelege de ce acest Moș nu a putut fi mai atent. Așa că de pe la cinci ani, întreaga nădejde a rămas pe Moș Crăciun.

Seara de 24 decembrie era dedicată în mod clasic colindatului. Tot pe la cinci-șase ani am înțeles puterea banilor și independența pe care ți-o oferă. Am înțeles-o la nivelul unui om care abia făcuse primul cincinal și „putere” însemna dreptul de a merge cu agoniseala de o seară în magazinul alimentar din localitate și să cer „jucăria aia” cu semnul exclamării, fără rugăminți și promisiuni fierbinți. Chiar și-așa, Moș Crăciun era important în completarea parcului auto de jucării. Nu îi scriam niciodată scrisori pentru că țineam legătura cu el prin mama. Aveam încredere că mama îmi reprezintă cu succes interesele în respectivele negocieri, cu atât mai mult cu cât chiar primeam ce voiam. Chiar și-așa însă, eram curios cine e acest personaj, de unde vine el, cu ce mașină vine (nu am mușcat povestea cu sania pentru că îmi plăceau mașinile) și care e povestea lui. Puneam teribil de multe întrebări și mama încă mai e de părere că Moș Crăciun reprezintă primul subiect jurnalistic de care m-am ocupat.

Așadar, operațiunea Moș Crăciun. Îl bănuiam de mult timp pe acest personaj că nu e cine pretind știrile de la TV că ar fi. Era perioada în care, în jurnalele de la PRO TV, grupajul de știri se încheia cu un soi de grafic ce prezenta traseul prin lume a lui Moș Crăciun. După știri urmau filme cu Moș Crăciun, dar eu plecam la colindat pe motiv că „Moșul nu vine dacă ești acasă”. E timid sau ce? La colindat se întâmpla deseori să ajung în case în care Moș Crăciun împărțea cadouri. La un moment dat m-am supărat până la lacrimi în momentul în care un astfel de Moș  nu a vrut să îmi dea cadoul și a insistat că trece el pe la mine. Eu de fapt voiam să îl scutesc de un drum și să rezolvăm problema într-un mod mai eficient. N-a mers. Fără excepție, când mă întorceam de la colindat, sub brad erau cadouri. Moșul, prin vocea mamei, avea pretenții teribile cu privire la sosirea lui: trebuia să mai existe bomboane pe brad, să fie curățenie în camera mea și să am note bune. Notele erau în acea perioadă foarte bune, curățenie făceam că nu aveam de ales, iar cu bomboanele rezolvam într-un stil absolut românesc: le scoteam din ambalaj și apoi modelam ambalajul rămas în brad astfel încât să pară că ar mai conține ciocolată. Moșul era totuși un moș și nu putea să vadă chiar atât de multe detalii, nu?

Pe la 7 ani, când neîncrederea în Moș Crăciun era din ce în ce mai accentuată, am solicitat o dovadă a existenței sale. În prealabil, declanșasem o căutare a potențialului cadou și l-am descoperit într-un colț al dulapului părinților mei, ascuns după câteva stive de haine. Era un moment critic pentru bătrânul cu cadouri, dar mama a acceptat pariul. După ce m-am întors de la colindat, în timp ce număram banii la masa din bucătărie întocmai ca un lord nelegiuit dintr-un cartel mexican, în casă și-a făcut apariția Moșul. Așa cum îmi era descris. A solicitat o poezie în schimbul cadourilor și m-a invitat în brațele lui. Vocea lui îmi era foarte cunoscută, plus că mama dispăruse brusc din încăpere „până la cămară”. Am rostit poezia în timp ce îl analizam. Avea ochii albaștri și știa cam multe despre mine. Nu i-am spus însă nimic și am așteptat cadoul. Bănuindu-i identitatea, îl țineam de mâna stânga, simulând un gest de afecțiune, dar de fapt voiam să îl forțez să scoată cadoul cu mâna dreapta. Era momentul adevărului. Când a întins plasa cu cadoul, pe mâna dreaptă cu unghii lungi, proaspăt făcute, am identificat verigheta. Adevărul fusese scos la iveală. Tot ce mai rămăsese de făcut era să îmi arăt superioritatea. L-am luat în brațe pe Moș, l-am strâns, l-am pupat pe obraz și i-am spus „Mulțumesc… MAMIIIII”, zâmbind malefic.

Din fericire însă, farmecul Crăciunului nu s-a risipit niciodată și am avut apoi ocazia să înțeleg ce înseamnă această perioadă. Bucuria de a dărui nu e doar un clișeu din reclame, ci probabil unul dintre acele lucruri care ne fac să ne simțim oameni. De preferat, niște oameni mai buni.

Transilvania Reporter vă prezintă, pe parcursul Ajunului, o serie de povești despre magia Crăciunului, privită prin ochii mai multor generații. 


Publicitate

Postaţi un comentariu