O zi cu CERT în Munții Apuseni sau cum ajungi să crezi în puterea binelui

Foto: Cristina Beligăr

Text de Cristina Beligăr și Alexandra Enășoaie

Pasiunea pentru off-road și dorința de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie i-a adus împreună și de aici nu a mai fost decât un pas până la constituirea unei asociații care are ca obiectiv principal implicarea activă în acțiuni umanitare.

Cu un nucleu foarte bine consolidat la Cluj, CERT Transilvania-Detașamentul de Intervenție la Dezastre (Community Emergency Response Team) a devenit în ultimii zece ani un punct de sprijin, în unele cazuri poate singurul, pentru zeci de familii și persoane singure care locuiesc în zone greu accesibile din Munții Apuseni și nu numai. Cele mai multe acțiuni desfășurate de CERT au loc în județul Cluj, însă anul trecut echipa a avut acțiuni umanitare și în Maramureș. De câțiva ani, acțiunile umanitare se concentrează mai ales în direcția copiilor centrului de plasament din Jibou și de la Mănăstirea Dumbrava. Totodată, voluntarii CERT inițiază campanii locale de împădurire, mai exact campanii de conștientizare şi responsabilizare cu privire la importanța revitalizării pădurilor.

Dotați cu logistica necesară, majoritatea dintre ei posesori ai unor mașini speciale de teren care fac față celor mai accidentate drumuri de munte, oamenii care se dedică unor astfel de acțiuni își asumă conștient un rol extrem de important: acela de a interveni acolo unde alții nu au posibilitatea să ajungă. În cazul CERT, grupul este constituit pe bază de voluntariat și a transformat pasiunea pentru off-road, pentru motoare puternice și pneuri invincibile, într-o activitate cu caracter umanitar.

Foto: Cristina Beligăr

Pe locuri, fiți gata, CERT

Am trăit experiența de a face parte dintr-un convoi al Asociației CERT la ediția a zecea a acțiunii umanitare de Crăciun desfășurată sâmbătă, 8 decembrie, în Munții Apuseni, când peste 60 de mașini încărcate cu pachete și cadouri au ajuns în cele mai îndepărtate așezări din Măguri, Răcătău, Mărișel, Valea Ierii și Muntele Rece. La finalul celor 12 ore petrecute alături de ei ne-au făcut să credem cu tărie în puterea binelui și să conștientizăm că prin solidaritate și voluntariat putem realiza mici minuni pentru oameni care își iau situația nefericită ca atare, care caută partea bună a lucrurilor în orice s-ar întâmpla.

Cât despre senzația pe care o ai ca pasager într-o mașină pregătită „pentru orice”, gândiți-vă că ați luat la rând toate caruselele dintr-un parc de distracții și că lipsește doar datul peste cap. În cazul nostru, traseul ne-a oferit momente autentice de off-road în care șoferilor li s-au testat reflexele și abilitățile de a „îmblânzi” asemenea motoare. Am aflat că uneori ajungi să parcurgi abia 800 de metri într-o zi, atunci când traseul devine extrem de dificil, sau zeci de kilometri de drum forestier ocolind drumurile asfaltate. Ceea ce au în comun șoferii acestor mașini de teren, totodată și membri sau voluntari CERT, este dragostea pentru natură, ca urmare sunt întotdeauna atenți ca impactul să fie minim asupra ei în momentul în care se aventurează prin locuri mai puțin umblate. Lucrează în echipă, sunt joviali în comunicare și respectă anumite reguli scrise sau nescrise, dar eficiente pentru acțiunile în care se angajează. Se abat de la ele doar atunci când provocarea de a-și testa propriile limite este mult prea mare și când motoarele puternice vuiesc de nerăbdare să fie la rândul lor testate. În astfel de situații, care la prima vedere par imposibil de depășit, tot ce trebuie să faci este să le admiri determinarea și să le dai spațiu de desfășurare.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Ediția a zecea a acțiunii de Crăciun desfășurată de CERT a implicat în jur de 12 mașini pentru fiecare echipă, cu un număr de cazuri sociale pe echipă de 25-30. Încă de la primele ore ale dimineții, mașinile au fost încărcate cu cele 130 de pachete de alimente și 90 de pachețele pentru copii pregătite anterior, care în acea zi aveau să fie distribuite în funcție de nevoi și de posibilitățile sponsorilor în acest an. Echipa mov, pe care am însoțit-o în misiune, a urmat un traseu dificil și spectaculos pentru amatorii de off-road prin satele Finișel, Plopi, Petrea din deal, Moara de Pădure, Frăsinet și Valea Ierii cu destinația Măguri-Răcătău unde echipele s-au reunit. Toate sunt localități cu suflet în care oamenii își duc traiul modest și în care copiii rareori cunosc confortul hainelor călduroase.

„Practic, în urmă cu zece ani, de Crăciun, a fost prima acțiune a noastră și în anul următor ne-am constituit ca asociație. Atunci, într-o singură zi, am reușit să ridicăm o cameră cu pereți izolați pentru o familie cu nouă copii care locuiește departe de civilizație. Acest lucru ne-a unit și ne-a determinat să credem că putem face mult mai mult”, a explicat Cristian Farcaș, care se numără printre membrii fondatori CERT.

În ciuda situației dificile în care se regăsesc majoritatea familiilor din aceste locuri izolate, îndeosebi oameni care trăiesc din ajutoare sociale, echipa CERT nu oferă chiar totul pe tavă. Acolo unde familiile au membrii tineri și în putere, voluntarii CERT încearcă să îi mobilizeze să își găsească locuri de muncă, iar pe copii îi încurajează să meargă la școală. „Schimbări majore nu putem să aducem. Există o mentalitate și un anumit mod de a vedea lucrurile. Nu poți să îi rupi pe oameni din felul lor de a fi”, explică membrii CERT. Cu toate acestea, mici schimbări se văd de la an, la an. În unele familii se vede efortul celor tineri de a-și găsi de lucru, unii fac naveta chiar și la Cluj în acest scop, în altele chiar și menținerea curățeniei în jurul micii gospodării sau un șapte la matematică în carnetul de note este un progres.

Foto: Cristina Beligăr

Sus în deal e-o casă

Există însă și oameni neajutorați, bătrâni și bolnavi, bunici mai în vârstă decât România în forma în care o știm astăzi. Bunica Maria, de exemplu, locuiește în Petrea din deal, comuna Valea Ierii și la 106 ani se consolează cu amintirile tinereții. Este născută în 13 iunie 1912 și a primit anul acesta o diplomă de longevitate din partea autorităților comunei. În momentul în care mai bine de zece voluntari ai Asociației CERT i-au călcat pragul pentru a-i aduce o mângâiere și un pachet cu alimente, bunica s-a bucurat să ne împărtășească din amintirile ei.

„Nu sunt eu bolnavă și nu mă doare nimic, dar sunt slabă tare. Să nu ziceți niciodată că nu ajungeți la 100 de ani. Sus în cer este harta. Eu zburam pe toate dealurile, umblam după zmeură cu gălețile în spate, le umpleam și le vindeam la Cluj. Bine era atunci când săream peste răzoare, acum nu sar nici pragul. Țin minte pe tatăl meu, aveam cinci ani când a murit. Și mă ducea mama la biserică în brațe și îl vedeam pe tatăl meu cum se uita la mine. Așa a fost. Am crescut mulți laolaltă și ne strângeam cu toții, dar acum numai eu mai am etatea asta. Stăteam până târziu seara pe bancă dinaintea țintirimului, feciorii jucau cărți, povesteam și așa ne trecea seara. Fetele torceau, coseau și făceau mănuși. Haideți să vă spun o colindă, așa cum colindau măgurenii. Dar doar cu vocea”, și-a exprimat dorința bunica Maria Țîra.

Foto: Cristina Beligăr

„Haideți că la noi în casă e cald și bine”, ne îmbie o altă doamnă, de data aceasta mamă a trei copii. În timp ce băiatul cel mare doarme într-un pat de lângă geam, cele două fete ale femeii ne privesc rușinate. Voluntarii le întreabă ce nevoi mai au. „Dacă aveți un fâș pentru domnișoara, are 19 ani. Și papuci, dacă aveți, mărimile 36-37. În rest, sănătate”, răspunde mama care a lucrat timp de 12 ani ca femeie de serviciu în scări de bloc. Fiica cea mare a terminat școala profesională și este în căutarea unui loc de muncă, de preferat ca ajutor de bucătar, iar băiatul lucrează la Iulius Mall.

Mai departe întâlnim cazul unui băiat care a crescut la casa de copii, cu probleme de sănătate, dar care lucrează la biserica din Finișel. Acasă la el este curat și se vede că tânărul face eforturi să ducă o viață apropiată de normalitate. La o altă casă aflăm povestea tristă a unui bărbat care în urmă cu câțiva ani a alunecat dintr-un vârf de nuc și de atunci a rămas paralizat, dar care este în continuare un mare iubitor de animale și un bun gospodar atât cât poate să se gospodărească deplasându-se într-un scaun cu rotile. Are nevoie de o butelie la aragaz și își pune speranțe în echipa CERT că o va primi până la Crăciun. Ajungem și la familia din Plopi cu fetița mâncată de urs și la moș Ilie, care timp de 28 de ani a umblat desculț. La o altă casă, o doamnă se plânge că bărbatul ei s-a recăsătorit și ea a rămas cu copiii, în timp ce mama Alexandrei, o fetiță cu probleme de sănătate foarte grave, așteaptă cu speranță noutăți despre o posibilă operație de care fiica ei ar putea beneficia la București.

Foto: Cristina Beligăr

„Atâția oameni nu au fost niciodată la mine acasă”, ne împărtășește din bucuria ei o bunică din satul Finișel. Pe masa din cameră stă sprijinit, de un borcan, un aparat radio foarte ruginit, la fel de vechi ca soba din încăpere. În momentul în care băiețelul unui voluntar din echipa CERT îi dăruiește bunicii o bancnotă de 200 de lei, femeii i se umezesc ochii. La plecare, ne conduce pe toți și din pragul ușii ne urează sărbători liniștite.

Cu oamenii orașului și ai pădurii

Când am primit invitația, vineri după-amiază, am ezitat. Nu eram sigură că vreau să-mi petrec sâmbăta în frig, cu oameni noi, prin locuri neștiute. M-am gândit mai bine apoi și mi-am dat seama că o astfel de experiență nu m-ar face decât să câștig. Și așa a și fost. M-am lăsat condusă de instinct, care îmi spunea că cele mai frumoase momente sunt, de multe ori, cele pe care nu le planific, și am avut parte de o doză bună de adrenalină, am cunoscut oameni care știu cum să fie în egală măsură ai orașului și ai pădurii, am văzut cum arată fericirea împachetată într-o plasă de portocale și am simțit cum e să fii obosit, dar să nu mai conteze.

Acțiunea celor de la CERT a început cu mai mult timp înainte și a avut mai multe etape. Prima dată s-au strâns scrisorile de la copii pentru Moșul, apoi acestea au fost „adoptate” de cei care au vrut să îndeplinească o dorință, s-au strâns bani pentru pachete cu alimente, s-au cumpărat alimentele și s-au aranjat în cutii care au ajuns să cântărească 30 de kg. Pentru că merg de mai mulți ani în aceleași zone, au grijă și să cumpere geci groase sau cizme în funcție de mărimile copiilor la care ajung.

Foto: Cristina Beligăr

Sâmbătă dimineața, în parcarea centrului comercial unde s-au adunat erau numai cutii simple, cutii frumos împachetate, plase întregi cu jucării, lăzi cu cozonac și o forfotă continuă. Un adevărat haos pentru cineva care nu știa despre ce este vorba. Dar totul era perfect organizat, avuseseră ședință cu o seară înainte și fiecare știa ce are de făcut în dimineața aceea.

Urma să vedem cărei echipe eram noi repartizate. Noi, adică eu și Cristina, colega mea, pe care dragul de munte nu a lăsat-o să stea acasă și cu care speram să împărtășesc impresiile de peste zi. Ei bine, nu am fost „noi” căci fiecare a primit o altă echipă. Eu am fost pe Muntele Rece, Cristina a ajuns pe Valea Ierii, în timp ce alte trei echipe au dus puțină bucurie localnicilor din Măguri, Răcătău și Mărișel.

Fiecare oprire, o poveste nouă

Echipa din care am făcut parte a avut repartizate 30 de cazuri, cum le-am numit mai sus, dar de fapt sunt 30 de povești pentru că o înșiruire de persoane, întâmplări sau decizii ale sorții au făcut ca oamenii aceia să fie cei care primesc o cutie cu alimente și oferă la schimb un zâmbet plin de recunoștință și nu altceva, astfel că la fiecare casă la care ne-am oprit am aflat o poveste nouă pe care nu o voi uita curând.

Alex are nouă ani și opt frați. Locuiesc toți în aceeași casă, alături de părinți. S-a bucurat cel mai mult de puzzle-ul pe care l-a primit și când a aflat că am același nume ca și el m-a lăsat să-i fac și o poză. Am întâlnit bătrâni care, deși locuiesc lângă pădure, pun pe foc crengi pe care le găsesc pe jos și le aduc în brațe acasă pentru că nu are cine să le crape niște butuci.

Foto: Alexandra Enășoaie

O bunică de 97 de ani ne-a povestit cum a trăit războiul și că ea și-a planificat să plece „dincolo” în două săptămâni, dar dacă mai mergem în vizită, mai stă puțin. O bătrână de 67 de ani are grijă de sora ei, așa cum poate, în vârstă de 63 de ani, bolnavă în pat de când s-a născut. Primise șanse la viață de puțin peste 20 de zile, dar medicii pare că nu au știut cât de mult își dorise ea să trăiască. La cota 1200, în Vârful Perjii, „colbul nu are timp să se așeze”, după cum spune tata, care coboară în fiecare zi la Cluj, unde lucrează la o firmă de pază. Acasă, mama știe deja să facă de toate. Cu o zi înainte a mers în pădure și a tăiat un brad mic pentru mezinul ei care l-a împodobit apoi cu câteva globuri roșii. Bătrânul fără un picior e cel mai fericit când nepotul îi deschide ușa și îi mai povestește una, alta. Nu le-am reținut tuturor numele, dar le-am păstrat în gând fețele schimonosite de zâmbete, semn că nu prea des au experimentat fericirea.

Eusebiu Burcaș, antreprenor pasionat de off-road și de a face bine

Pe drumurile de munte, de la poveste la poveste, Sebi, cum îl știe lumea, mi-a fost ghid în universul CERT și al dorinței lor de a fi ei schimbarea pe care fiecare și-o dorește.

Sebi e în oraș Eusebiu Burcaș, antreprenor de succes. Face parte din CERT de nouă ani pentru că a găsit aici fix ce avea nevoie: pasiune pentru mașini și pentru bine.

„Eu am dat de ei pe facebook, făcuseră prima umanitară cred și mi s-a părut foarte interesantă ideea, mai ales că eu tocmai îmi cumpărasem mașină de off-road de ceva vreme și nu aveam cu cine ieși. I-am scris lui Cristi, președintele asociației, că am văzut ce fac ei și aș vrea să mă alătur. Ne-am întâlnit, ne-am plăcut”, a povestit Sebi despre cum a ajuns la CERT. La câteva luni a venit campania de Paște, a fost cu ei să vadă cum se întâmplă lucrurile, a fost foarte impresionat de ce a văzut, oamenii pe care i-a găsit, solidaritatea echipei CERT și cum tratau fiecare caz în parte.

„Am văzut foarte mult suflet în toată povestea asta.”

Au renovat apoi împreună o școală dintr-un sat în care opt copii erau nevoiți să învețe în condiții greu de descris.

„Tranișu, comuna Poieni, 850 de m altitudine, izolat, pe vremea aceea nu aveau nici drum de acces cumsecade, și m-a invitat doamna învățătoare să văd școala și am rămas șocat de ce am găsit acolo. Le-am spus băieților care e intenția, am început eu să adun bani pentru proiectul ăsta, am și sponsorizat o parte din proiect, dar băieții de la CERT au fost foarte implicați pe partea de muncă efectivă, am turnat ciment, am tencuit, am schimbat tavanul, am schimbat geamuri, a fost un proiect spectaculos din punctul meu de vedere. Mi-am făcut un cadou cumva, pentru că împlineam 40 de ani atunci și am zis că ăsta e cadoul meu. A fost chiar un proiect de succes pentru că începusem deja să ieșim și în media și să se vadă ceea ce facem. Începuseră să vină oamenii către noi să ne întrebe cum pot să ajute, iar ăsta era un semnal că facem bine ce facem”.

Foto: Alexandra Enășoaie

Fericirea poate fi și într-o pereche de bocanci murdari

Mai sus scriam că fericirea poate fi într-o plasă de portocale, iar acum spun despre ea că e într-o pereche de bocanci murdari. Așa și este. Poate fi găsită oriunde, trebuie numai să o vedem. Prietenii din CERT au găsit-o în drumurile de munte, în mașinile stropite de noroi, în provocările de a trece peste șanțuri în care riscau să li se blocheze roțile, în oamenii care i-au recunoscut pentru că au mai fost pe la ei sau în adunatul pet-urilor pe care le găseau pe margini de drum.

Am încheiat ziua cu un amalgam de gânduri, poze cu peisaje superbe și o pereche de bocanci plini de noroi.

Mai jos vă prezentăm mai multe imagini de la acțiunea din 8 decembrie. Foto: Cristina Beligăr

1 9 IMG_0449 IMG_0465 IMG_0483 IMG_0515 IMG_0534 IMG_0541 IMG_0565 IMG_0599 IMG_0614
<
>

2 Comentarii

  1. Razvan Rotta spune:

    Citesc si mi se umezesc ochii. Imi intaresc parerea ca oamenii sunt buni, ca oamenii vor sa ajute , dar, de multe ori, nu stiu cum s-o faca ! Iar daca ajutorul se face in echipa, fericirea este inzecita. Felicitarile mele, prieteni !Si eu fac parte dintr-un ONG iar miercuri 20 dec urcam la scoala din Marisel cu 143 de “Cutii cu bucurii” pentru elevii si” gradinitarii” din comuna. Va fi minunat: ei se vor bucura, iar noi vom fi fericiti !Stim sigur asta caci sunt ani multi de cand am inceput acest proiect.

  2. Maria Lupuleasa spune:

    Foarte frumos si de nedescris in cuvinte tot ce faceti , Felicitari , tot ce am citit pentru mine a fost emotii pina la lacrimi, dumnezeu sa va binecuvinteze sa continuati!!!!

Postaţi un comentariu