Moș Crăciun, un personaj iubit și… pândit

Crăciunul a fost și este și în prezent o perioadă magică. Cel puțin pentru mine. Prima amintire legată de Crăciun e una vagă. Văd o pereche de ghete negre și un costum roșu. Aveam undeva la trei, patru ani și e tot ce am putut reține din echipamentul moșului care ne-a rugat pe mine și pe verișoara mea să îi spunem poezii. Ea fiind mai mare cu trei ani decât mine l-a recunoscut pe moșul, iar în următorul an mi-a dezvăluit și mie secretul: Moș Crăciun, în percepția ei, nu era nimeni altul decât Teo, fratele tatălui meu. Deși mie îmi venea greu să cred așa ceva, am pus la cale un plan fantastic sau cel puțin așa ni se părea nouă, plan prin care ne doream să îl demascăm pe Moșu`.

Bradul era în camera mică, cea care era camera mea pe vremuri. Am decis să ne ascundem în dulap și să ieșim rapid în momentul în care auzim vreun zgomot pentru a-l putea surprinde pe moș. Eu aveam misiunea de a-i da jos căciula roșie, iar verișoara mea aceea de a-i smulge barba. Am stat câteva ore bune în dulap, înghesuite și cuminți. Nicio mișcare în cameră. Parcă moșul știa ce i se pregătește și a ales să vină noaptea când noi, epuizate după misiunea nereușită, am „căzut la datorie”.

Anii următori am uitat de această întâmplare și am crezut din nou în „Moșul cel adevărat”. În seara de ajun îi pregăteam mereu prăjituri și lapte, pe o măsuță special amenajată pentru el. Eu i-aș fi pus acolo toate prăjiturile din cămară, așezate frumos pe diverse tăvi. Mama în schimb, îmi spunea că e suficientă o singură tavă cu prăjituri. Nu reușea să mă convingă, astfel că, imediat ce prindeam un moment în care nu era atentă, le aduceam din nou pe toate pe măsuța moșului. Mă bucuram enorm când vedeam că Moșul a băut laptele și a mâncat câteva prăjituri. Mereu îmi era ciudă că nu am reușit să îl prind în momentul când mânca din bunătățile pregătite. Înainte să vină, visam mereu că acest lucru se va întâmpla, dar din păcate nu am reușit să fiu atât de atentă. Joaca era mult prea importantă, iar moșul mult prea agil.

O altă amintire extrem de frumoasă este legată de scrisoarea către Moș Crăciun. Într-un an am uitat să îi scriu și mi-am amintiti abia în dimineața zilei de 24 decembrie. Deja eram ceva mai mărișoară. Îmi doream foarte mult să devin învățătoare și pentru asta aveam nevoie de o tablă, pentru a le putea preda păpușilor și vărului meu cu patru ani mai mic, ca la carte. Am scris în grabă scrisoarea și am fost îngrijorată ca Moșul nu o va mai primi. Îmi doream o tablă și un acvariu cu pești. Îmi doream de fapt un câine, dar în acel an ai mei mi-au spus că nu am voie să am câine, așa că am adaptat dorința într-un mod „minimum invaziv”. Nu am primit acvariul cu pești, dar în schimb am primit tabla mult dorită, pe care mi-a instalat-o în cameră. O am și acum, dar nu mai face parte din decorul camerei mele. După ce vărul școlat cu ajutorul tablei de lemn a înțeles ce e cu Moșul, am scris împreună cu el scrisorile, eu pe post de învățătoare, bineînțeles. Prima noastră scrisoare mi-a rămas în minte. I-am spus vărului meu că Moșul va vedea dacă scrisoarea nu e scrisă de el, astfel că am găsit o cale de mijloc: el mi-a dictat ce își dorește, eu am scris scrisoarea, dar am pus sub acea foaie o altă hârtie și o folie indigo, pentru a obține o copie vagă a scrisorii, vărul meu urmând să scrie cu pixul peste literele „de indigo”. El nu știa să scrie pe vremea aceea, dar trebuia să depună și el un efort, nu-i așa? Cred că a fost o scrisoare foarte apreciată.

Încă un aspect ce cred că merită menționat este acela că încă din copilărie știam o variantă a poveștii despre Moș Crăciun. Și anume că acesta a fost un om rău care i-a refuzat Maicii Domnului ajutorul și care a devenit un om bun doar după Nașterea lui Iisus, moment în care a decis că va dărui în fiecare an începând de atunci un cadou fiecărui copil pentru a-și răscumpăra greșeala.

Transilvania Reporter vă prezintă, pe parcursul Ajunului, o serie de povești despre magia Crăciunului, privită prin ochii mai multor generații. 

Postaţi un comentariu