Mamă, dar copiii ăştia cum de nu au tablete?

„Mergem de câţiva ani la Bibione în Italia, aproape de Veneţia, într-o vilă turistică de care beneficiază câteva săptămâni pe an nişte prieteni, care acum sunt stabiliţi temporar în Statele Unite. Anul acesta am mers la sfârşitul lui iulie, începutul lui august. Staţiunea este foarte liniştită, populată de europeni de condiţie medie spre superior. A fost o vară în care lucrurile au stat vizibil altfel, pentru că lângă staţiune într-o zonă afltă aproape de malul mării dar încă neexploatată se aciuiaseră nişte sirieni. Era o tabără cam de 100-150 de persoane. Nu veneau în masă în staţiune şi nu cerşeau, poate pentru că numărul carabinierilor şi al agenţilor de pază era crescut. Totuşi te loveai de ei izolaţi, câte unul, câte doi.

De altfel de la recepţia vilelor ni s-a prezentat foarte clar care este perimetrul de care ei sunt răspunzători şi în ce măsură ne pot asigura un sejur în siguranţă. În rest au precizat că nu răspund de viaţa şi integritatea noastră. Ne-au dat o carte de vizită a unei firme de pază şi protecţie, ceea ce până acum nu s-a mai întâmplat şi ne-au dat un pliant pe care erau trecute, printre altele, şi numerele de telefon ale serviciilor publice de ordine. Binenţeles că soţul meu nu s-a răbdat şi într-o după-amiază am mers ca în plimbare spre tabăra de refugiaţi. Erau acolo, cu sacii lor, cu butoaie mari de apă, cu corturi albe pătrate, cu tone de cearceafuri. Îşi făceau de lucru pe acolo. Copiii mei au remarcat că refugiaţii nu şi-au luat tabletele şi smartphoneurile cu ei. Soţul meu ar fi vrut să-i vadă la rugăciune, dar nu a fost aşa. Nu păreau să fie în grija vreunei organizaţii umanitare.

Cea mai mare surpriză am avut-o peste vreo două zile într-o dimineaţă, când am zărit venind către ţărm două bărci gonflabile cu oameni. Poate că erau nişte refugiaţi care mutau dintr-un colţ în altul al zonei. Paza oricum era sporită doar în zona de plajă turistică. Ne-am ridicat cam toţi de pe şezlonguri şi i-am privit pe bieţii de ei într-o tăcere absolută. Nu ne venea să ne uităm unii la alţii. Şi bărcile veneau încet de tot, în tăcerea aceea stranie. Cei doi băieţi ai noştri m-au întrebat dacă aşa arată duşmanii noştri. Le-am zis că nu, dar mezinul nu cred că acum e de acord cu mine, după ce i-au furat telefonul din spate, din ghiozdan, în timp ce cumpăra îngheţată.

A doua zi după ce am văzut bărcile, când am lăsat copiii să se dea cu „banana” gonflabilă şi când le făceam cu mâna la întoarcere, soţul meu m-a atenţionat „Nu te bucura chiar aşa, uită-te mai întâi bine cine vine pe banană, noştri sau refugiaţii”

Text: Dorina Moraru – cadru didactic.


Publicitate

Postaţi un comentariu