Iuhos Zolti, cojocar din Mociu: De 25 de ani aşteptăm să revină moda cojoacelor

Foto: Dan Bodea

Familia Iuhos din satul clujean Chesău, comuna Mociu, este printre singurele din această parte a Transilvaniei care îşi completează veniturile din cojocărie. A trăi exclusiv din această meserie nici nu poate fi vorba în zilele noastre, mărturisesc soţii Zolti şi Ida Iuhos care încă mai speră ca moda purtării cojoacelor să revină printre orăşeni. Aceeaşi speranţă o împărtăşesc şi ceilalţi aproximativ 20 de cojocari din judeţul Cluj, însă atâta timp cât nici oamenii de la ţară nu mai poartă pieptare, iar crescătorii de oi vând pieile fără să aibă vreun interes pentru cojocărie, speranţa lor este în zadar.

La cei 44 de ani ai săi, Iuhos Zolti cunoaşte tainele cojocăriei de mai bine de 20 de ani. Bunicul lui, fost cojocar, l-a îndemnat să înveţe meseria asta, asigurându-l că va merge mult şi bine. „Bunicul meu s-a născut în anul 1900 şi a trăit 90 de ani şi când eram tânăr i-am urmat sfatul. M-am dus ucenic pe lângă un bătrân în Vaida-Cămăraş şi am lucrat cu el doi ani de zile. După doi ani ştiam tot, mai puţin să croiesc şi să cos la maşină. În două-trei luni am ştiut tăbăcitul. Am venit acasă la Pălatca, mi-am scos autorizaţie de cojocar şi am avut noroc că nimeni nu m-a întrebat de calificare. Am început să lucru şi să prelucrez pieile. Am luat în spate zece piei, vopsite cum erau, le-am împăturat şi cinci kilometri am mers peste deal la un om şi i-am spus: Domnule, de aici nu mă duc decât cu cojocul gata făcut. Omul a luat tiparele şi a început să mă înveţe. Am stat o zi şi o noapte şi am făcut cojocul. Apoi m-am învăţat să merg cu bicicleta câte zece kilometri şi întrebam oamenii dacă nu aveau piele de prelucrat. Am zece clase şi pe vremuri m-am înscris la CUG (Combinatul de Utilaj Greu), la profesională, unde am intrat fără examen. Prima opţiune a fost să mă fac sudor, dar toţi îmi spuneau să mă fac lăcătuş mecanic. Atunci m-am gândit să renunţ şi să mă întorc la pieile mele. Aşa am ajuns cojocar”, povesteşte Iuhos Zolti.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

„Când ne-am înscris în Asociaţia Meşterilor Populari, am dus mai multe pieptare şefului de breaslă să îşi dea cu părerea dacă ne ia în asociaţie sau nu ne ia. A luat un pieptar în mână şi a zis că dacă ştim să coasem un pieptar ca acela, se înclină în faţa noastră. A crezut că nu ştim”, Iuhos Zolti, cojocar

Muncă şi iar muncă

Cojocăria este un meşteşug care necesită ani de zile de experienţă, ani în care meşteşugarii învaţă din greşeli, se perfecţionează şi îşi dau toată silinţa ca produsul finit să se ridice la aşteptările clienţilor. Spre deosebire de cojoacele confecţionate industrial, în cazul cărora lâna e vopsită şi  prelucrată cu chimicale în doar câteva zile, un cojoc realizat manual de familia Iuhos implică foarte multă muncă. „În primul rând cumpărăm pieile, le sărăm, le conservăm cu sare şi tărâţe vreo trei zile, exact cum se prelucrau mai demult, nu cu chimicale. Le punem în dubală, în butoi şi le lăsăm acolo zece zile, le mai întoarcem, le uscăm, le întindem, iar cu şmirghel şi ghips le albim. Într-un butoi intră 30-40 de piei, însă depinde. Zilnic trebuie întoarse. Care sunt vopsite le cromăm, apoi trebuie spălate cu bicarbonat de sodiu ca să iasă sarea din ele şi le vopsim în maro, gri, sau în alte culori. Folosim vopsea praf şi o fierbem într-o oală cu oţet. Le punem la uscat trase în cuie şi după toate acestea sunt pregătite pentru croit pe diferite mărimi”, explică Iuhos Zolti. Tot procedeul se realizează de primăvara şi pe tot parcursul verii pentru ca toamna pieile să fie pregătite pentru croit şi cusut. Tăbăcirea  pieilor depinde de vremea de afară şi poate dura între şapte şi zece zile, aflăm de la meşterul Iuhos Zolti. Prelucrarea lor se întinde pe  durata câtorva luni, iar rezultatul se vede abia acum, în lunile de iarnă. De obicei pielea crudă de oaie o cumpără de la ciobani, din sat, sau o obţine de la oile pe care le creşte în gospodăria sa.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

„Românii n-au bani”

De la cojoace şi pieptare, la căciuli şi brâie, toate sunt cusute cu maşina de cusut de domnul Zolti şi ornate manual de soţia lui, Ida. Neştiind să coase cu mâna deloc, domnul Zolti lasă această îndeletnicire meticuloasă în grija soţiei sale, iar rezultatul este de fiecare dată remarcabil. „Cel mai mult cumpără lumea pieptare pentru copii pentru că au preţ mic, câte o blană care să o aşeze pe jos şi mai mult avem reparaţii sau vopseli de cojoace. Nu cred că am avut zece anul ăsta să reparăm. Mai lucrăm pentru costumele cântăreţilor de muzică populară. Noi facem pieptare de port popular din zonă, de aici. Alea se mai caută, dar nu în România pentru că românii n-au bani. Se caută în Ungaria, SUA, China, Japonia. Soţia coase de mână un pieptar şi o lună de zile, ar brâurile pe care le vedeţi aici, eu le fac”, precizează cojocarul mărturisind că numai din cojocărie nu au cum să trăiască.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Cerere şi ofertă

De mult timp soţii Iuhos şi-au dorit să aibă un atelier de cojocărie, dar văzând că nu merge treaba preferă să lucreze în bucătăria de vară a părinţilor. Acolo usucă pieile şi tot acolo le croiesc şi le cos după tăbăcire şi curăţare. Nu îşi propun să realizeze un anumit număr de cojoace sau pieptare, ci aşteaptă în fiecare an să vadă cum este cererea. „Nu prea merge treaba la târguri şi nici nu avem timp să mergem la toate. La Târgul de la Cluj nu am ajuns pentru că avem de lucru foarte mult şi nu mai avem cum să ajungem. Sunt membri ai Asociaţiei Meşterilor Populari care mai cumpără şi apoi vând însă noi nu suntem aşa. Noi mai trebuie să ne ocupăm şi de animale şi de pământ pentru că din meseria asta nu putem trăi. Au fost timpuri când s-a trăit, dar acum nu. Cojocari sunt foarte puţini. Mai este bătrânul care m-a învăţat pe mine, mai sunt în Sic, în Cluj, în Huedin şi Dej. Când am învăţat eu numai în Pălatca erau şase cojocari, aici în sat erau doi, în Vaida-Cămăraş erau 20. Acum în tot judeţul nu găseşti mai mulţi de 20. Când eram eu ucenic nu ştiam care mă ia pentru că fiecare avea ucenicii lui deja”, precizează Iuhos Zolti.

Pe cale de dispariţie

De 25 de ani familia Iuhos aşteaptă să revină moda purtării cojoacelor, dar cei doi soţi devin din ce în ce mai neîncrezători că vor prinde acea zi. „Pieptarele de copii mai trec sau blănurile pe jos le mai cumpără lumea. În rest merge foarte greu şi impozitele sunt foarte mari. La Finanţe pe noi ne-ar ajuta să plătim un impozit sezonier că aşa avem vânzările. În luna august cine îmi cumpără pieptare?Pe cei de la Finanţe nu-i interesează. Plătesc peste 5000 de lei pe an impozit, sănătate şi pensii. Finanţele ar trebui să ne ajute un pic pe noi, producătorii. Noi nu suntem comercianţi. Eu nu cumpăr şi vând. Dacă ar vedea cineva pielea aia mizerabilă şi cum ajunge să fie la final, altfel ne-ar privi şi pe noi şi munca pe care o facem”, consideră domnul Iuhos.

1IMG_0049

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Anul acesta, Târgul de Crăciun din Piaţa Unirii nu a prezentat foarte mare interes pentru cojocarul Zolti Iuhos. „Să plătesc pe cineva să stea la căsuţe să îmi vândă marfa îmi trebuie minimum 50 de lei pe zi. Ne-am dus o săptămână, dar trebuia să îmi plătesc benzina, să plătesc taraba, mâncarea şi nu se rentează. Preferăm să mergem în satele din jur, la Mociu, la Pălatca. Mai cumpără lumea căciuli, brâie, aşa până la Crăciun, vin la noi să le facem reparaţii, modificări la pieptare. Câteodată ne dau banii, câteodată le facem pe datorie. De multe ori ni se spune că lucrăm foarte scump. Cert este că numai din cojocărie nu am putea să trăim. Dacă avem încă Dacie se vede că nu merge foarte bine. Altă maşină nu avem. Cu aia mergem la târg, cu aia mergem la sapă, cu aia mergem la coasă. Aia-i maşina noastră”, spune cojocarul din Chesău. O idee a Asociaţiei Meşterilor Populari pe care o încurajează şi familia Iuhos este ca asociaţia să le organizeze meşterilor un spaţiu permanent unde să  îşi vândă marfa cum a fost o perioadă spaţiul pus la dispoziţie în magazinul Central din Cluj.

Promovare zero

În ceea ce priveşte promovarea produselor pe care le realizează, Zolti Iuhos recunoşte că poate un site sau o pagină de Facebook i-ar oferi mai multă vizibilitate. Cu toate acestea un abonament la internet nu îl consideră prioritar. „Am fost filmaţi din Bucureşti, din Budapesta, au venit ziare din Cluj să facă reportaje cu noi şi cu asta rămânem. Promovarea e zero. Ne-a arătat la televizor şi soţia nici în ziua de astăzi nu a văzut. Aşteptam măcar un CD cu înregistrarea emisiunii dar nici atât nu am primit. Internet noi nu avem. Când s-a deschis Salina din Turda am fost din partea Asociaţiei Meşterilor Populari, am mers cu maşina mea, am stat o zi întreagă, ne-a arătat la televizor şi cu asta ne-am ales. Două persoane ne-am pierdut o zi. Ne-am mai dus într-un an în Cluj să ne filmeze de Revelion la o emisiune. Stăteam la o masă ca nişte proşti să ne filmeze, de umplutură”, îşi aminteşte domnul Iuhos.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

După mai bine de două ore petrecute la familia Iuhos din Chesău, concluzia este una singură: pe nimeni nu mai interesează cojocăria. Cei care cunosc astăzi tainele acestui meşteşug nu au cui să-le transmită, iar moda purtării cojoacelor din lână nu dă semne să renască. Ca urmare, ca alte  meserii de altădată, cojocăria va fi dată şi ea uitării. Pieptarul de 100 de ani al bunicului doamnei Ida, brodat de mână şi scos din dulap la ocazii speciale, va rămâne poate printre puţinele dovezi ale acestui meşteşug cândva respectat.

 „Anul acesta a venit un om care ne-a găsit pe internet, din Dâmboviţa, şi a spus să îi dau în scris cum prelucrez pieile. Eu am învăţat trei ani de zile fără să primesc un ban până să ajung să cunosc meşteşugul şi unii vor să ştie fără să facă nici cel mai mic efort”, Iuhos Zoli, cojocar

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea


Publicitate

10 Comentarii

  1. monicacbn spune:

    As purta un cojoc oricând, nu m-ar interesa daca este in trend sau nu, purtând cojocul mi-aș arata fatis admirația si recunoștință fata de moștenirea lăsată de străbunii mei!!

  2. Sabou Maria spune:

    imi place cum lucreaza acesasta familie mi-as dori si eu un cojocel stie cineva cum pot sa vorbesc cu acest domn….multumesc

  3. sabou maria spune:

    doresc un numar de telefon pt a comanda un cojoc

  4. Preda Corneliu spune:

    As dori sa comand un cojoc, pot avea un numar de telefon.

  5. geert hielema spune:

    beautiful, good work

  6. Cristina spune:

    Mai este valabil acest nr de telefon pentru comenzi ?
    Va multumesc

Postaţi un comentariu