Gabriel Apostol, „îmblânzitorul” de păpuși

Foto: ringincentrulvechi.ro

Este înalt, șaten, cu ochi căprui. Are părul prins la spate, într-o coadă sfioasă de cal, barbă deasă și mustață. Poartă blugi și sacou. Merge pe stradă, dar nu e recunoscut. Nici în București, nici la Iași, nici la Cluj. Joacă pe scenă, dar nu are chip. Are în schimb voce. Și ce voce! Nici el nu mai știe câtor personaje le-a împrumutat vocea. Gabriel Apostol, căci despre el este vorba, este păpușar, regizor și actor în viața de zi cu zi, iar pe scenă, un magician. Unul cu acte în regulă. Iar pentru ca magia să fie posibilă, în timpul repetițiilor păpușarul știe că are o misiune grea: aceea de a-și „îmblânzi” păpușa, înainte de a o face să trăiască cu adevărat.

Gabriel Apostol este actor la Teatrul de Animatie Țandarică şi conferenţiar universitar doctor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematrografică  „I.L. Caragiale” din Bucureşti. A jucat în numeroase spectacole de animaţie şi a semnat regia unor importante spectacole răsplătite cu premii naţionale şi internaţionale. A absolvit în 1994 UNATC Bucureşti, secţia actorie şi regie de păpuşi şi marionete. Din 2005 este doctor în arta teatrală, cu teza „Animaţia de la tradiţie la arta computerizată”.

Cum a ajuns păpușar?

„Am dat de cinci ori la actorie și nu am intrat. Era aproape imposibil de pătruns acolo pe vremea aceea. Domnul Cojard era în comisie. Între timp am jucat teatru de păpuși la Târgoviște (n.r. orașul său natal) la amatori. Am jucat vreo două, trei spectacole. În `90 am fost iar la facultate să îmi depun dosarul sperând că voi avea mai mult noroc. Mi-am depus dosarul și am rămas să discut cu câțiva prieteni. Clujeanul Călin Mocanu mi-a zis că el și-a depus dosarul la păpuși. «La ce?» am întrebat. Mi-a zis că e o nouă secție. M-am dus rapid la doamna Filipescu, secretara facultății și mi-am mutat dosarul. Mi-am rupt cererea la actorie și mi-am depus dosarul la păpuși. M-am dus acolo, am intrat și după anul I, la examenul de actorie, erau toți profesorii în comisie: domnul Cojard, Dem Rădulescu, Sanda Manu. După examen, domnul Cojard m-a întrebat prin intermediul unui alt profesor dacă nu vreau să merg la actorie. «Nu trebuie să faci nimic, doar o cerere». Am mulțumit și am zis că mă mai gândesc. Și mă gândesc și astăzi”, povestește păpușarul cu zâmbetul pe buze.

Acesta face parte din prima categorie de păpușari titrați, cu diplomă, pentru că până în 1990 nu a existat această specializare la învățământul superior. „Până atunci păpușăria era ceva care se făcea după ureche. Existau păpușari tradiționali, exista teatru modern de păpuși, dar nu exista o specializare, nu existau studii superioare. Acum secția are 25 de ani. Actor mânuitor păpuși și marionete se numește specializarea. E o specializare care nu mai acoperă exact nici ce se întâmplă astăzi în teatru. Până la revoluție, păpușăria se studia pe la colțuri. Intrai în teatrul de păpuși și acolo te specializai, furai meseria, ca orice meșteșug. De ce exista această dorință de a face învățământ superior din această meserie? Pentru că vremurile, tendințele, toate cereau acest lucru. Păpușarul care învață după ureche sau care avea ceva noțiuni despre păpușărie nu mai era destul de pregătit pentru a face față pregătirilor estetice și artistice ale vremii. Și asta nu se întâmpla neapărat în `90, asta se întâmpla cu ani în urmă, deja se simțea această nevoie”, povestește Gabriel.

Foto: aradon.ro

Foto: aradon.ro

Ce s-a schimbat?

După 1990 s-a ajuns la concluzia că celor mici trebuie să le oferi povestioare simple pe care să le înțeleagă și să le explici ce e bine, ce e rău, acesta fiind până la urmă  scopul educativ al artei teatrului de păpuși. „S-a schimbat optica. Toată lumea era liberă dintr-o dată, iar libertatea însemna că poți face orice, poți visa orice, poți imagina orice, inclusiv în teatrul acesta de păpuși. Am fost ca o supapă care a răbufnit dintr-o dată și toată libertatea aceea a adus și o sete deosebită de a explora, de a face lucruri noi, proces care nu s-a oprit și nici nu se va opri vreodată. Fiecare dorea să face ceva nou, altceva. Goana după altceva este prezentă și acum. De aceea există atât de multe curente, atât de multe cercetări, atât de multe genuri teatrale care se manifestă, mode care apar și dispar. Unele rămân. Astfel s-a ajuns la concluzia că sintagma teatru de păpuși nu mai este acoperitoare pentru gama aceasta atât de vastă a manifestărilor artistice cu obiect. Teatrul de animație este mult mai potrivit ca termen pentru a defini toată zona aceasta în care ne desfășurăm noi existența. Păpușarul este un animactor”, este de părere actorul.

Cum se naște un personaj? Păpușa este creația unui scenograf, al unui artist grafic. Aceasta apare din imaginația lui. Regizorul propune o idee. Cu povestea în mână, discută cu scenograful. „El filtrează totul prin imaginația și genialitatea lui și vine cu niște schițe care se materializează și devin păpuși. Tu, ca actor, trebuie să le dai viață. Sunt trei oameni care concură la realizarea actului artistic: regizorul, scenograful și actorul. Cel de al patrulea este de fiecare dată spectatorul. El filtrează tot mesajul pe care regizorul l-a gândit, scenograful l-a imaginat, iar actorul l-a exprimat pe scenă”, spune Gabriel.

Un alt personaj extrem de important este cel care construiește efectiv păpușa. În teatru de păpuși nu există maximă complexitate la o păpușă. Există doar ceea ce vrei să realizezi și ceea ce se construiește pentru a umple acel ceva. „Nu putem construi o păpușă în general, o păpușă care să facă orice. Ne limităm astfel. Dacă e un cal, va face ce face un cal. Nu va face nimic mai mult decât atât. O să galopeze și eventual o să facă niște salturi extraordinare pe care un cal obișnuit nu le poate face, dar o să se miște ca un cal”, consideră păpușarul. În caz contrar, personajul își pierde identitatea. Faptul că actorul poate să fie și calul și călărețul, asta este deja o altă poveste.

„Îmblânzirea” păpușii

Ce calități trebuie să aibă un bun păpușar și când știe că e cu adevărat bun? „Un bun păpușar nu ar putea fi atât de bun dacă nu ar fi înainte de asta un actor foarte bun. De ce? Pentru a da viață unei păpuși trebuie să îți cunoști foarte bine corpul. Unealta actorului este corpul lui. Inteligența, capacitățile fizice, dar și vocea sunt foarte importante. Spectacolul începe de la mesaj. Trebuie să știu exact ce vreau să transmit. În teatrul de animație nu e de ajuns să fii actor. A fi actor înseamnă prima cărămidă în teatrul de animație. După care trebuie să treci prin furcile caudine prin care prima ar fi întâlnirea cu obiectul, cu personajul tău. Acolo se întâmplă ceva. Unii păpușari reușesc să stabilească un dialog instinctiv cu obiectul. Doar se uită la el, îl studiază și își dau seama cum se mișcă, ce caracter are din prima. De ce unii pot și alții nu? Cei care pot au capacitatea de a-și reprezenta mental personajul acela. Cu ochii închiși, cu mâna ridicată, cu păpușa pe mână știi exact ce atitudine are personajul: dacă e trist, dacă stă pe gânduri, dacă e încordat. Nu e suficient numai să transmit în mână acest lucru, ci trebuie să ai tot timpul în afară, un ochi care îl vede. De acolo începe drumul păpușarului. Dacă nu ai reprezentarea aceea mintală a personajului poți să faci roluri bune, foarte bune, dar nu vei străluci niciodată cu adevărat. Vei învăța o suită de mișcări, ca la balet pe care le vei reproduce mai  bine sau mai rău, de fiecare dată. Fără reprezentare mentală nu vei străluci. Nu vei reuși să dai acelui personaj aparența aceea de viață. De la cot în sus exiști, dar de acolo în jos nu mai exiști”, explică păpușarul.

Păpușa este un obiect. Prin definiție este moartă. De fiecare dată când păpușarul pune mâna pe aceasta, păpușa trăiește. Un minut, două, zece. Se produce o magie.

Gabriel Apostol în Adunarea Păsărilor

Gabriel Apostol în Adunarea Păsărilor

Gabriel Apostol consideră că repetițiile sunt esențiale, pentru că acestea creează legături. Îi aduc  pe actori mai aproape de păpuși. „Toți oamenii au impresia că «Micul Prinț» este o poveste pentru copii. Este și nu este pentru copii. Este o poveste universală. Un fragment de acolo reprezintă cel mai bine ceea ce se întâmplă în timpul repetițiilor. Micul Prinț își dorește să fie prieten cu vulpea. Vulpea îi spune că nu se poate, pentru că nu este îmblânzită. Ce înseamnă a fi îmblânzit? Înseamnă a crea legături. «Mai întâi, o să stau așa departe. Tu ai să vii la aceeași oră în fiecare zi, iar eu o să mă pregătesc. Când știu că ora se apropie, o să mă gândesc la momentul acela. O să îmi împodobesc sufletul pentru că știu că tu o să vii». Iar în fiecare zi prințul merge tot mai aproape, tot mai aproape. Asta face animactorul cu obiectul lui în fiecare zi. Chiar dacă el este așa cum ai vrut tu să fie, e un personaj străin. Trebuie să îl faci să se apropie de tine. Este un schimb de energii între tine și obiectul tău. Tu îi dai ceva, el îți dă altceva, ajungi să îi cunoști limitele, pentru că și păpușile au limite. Ți le descoperi și pe ale tale: de expresie, de trăire și de asumare ale unor probleme pe care le are personajul tău”, explică acesta.

Citiți și: Festivalul Internațional al Teatrelor de Păpuși și Marionete „Puck” și-a desemnat câștigătorii

„Noi, păpușarii, trăim prin personajele noastre”

Pe scenă, păpușa trăiește. Actorul se împrumută pe sine pentru ca acest lucru să fie posibil. „Trebuie să îți asumi că va trebui să vorbești pe scenă în poziții pe care un actor ar putea să le găsească imposibile: întins pe spate cu mâna sus, stând pe o parte cu mâna sus, sau stând în genunchi. Emisia vocală nu mai e aceeași, dar vocea ta trebuie să ajungă până în spatele sălii. Trebuie să își dresezi toate capacitățile fizice. Tehnica e foarte importantă, dar aceasta trebuie să vină peste datele tale pe care le ai, de bun actor care are o reprezentare mentală a personajului căruia îi dai viață”, spune acesta.

După un spectacol reușit, animactorul trebuie să aibă generozitatea de a nu fi văzut niciodată el ca individ. „Mai apari la finalul spectacolului, dar cei mici nu știu cine ai fost. Nu e frustrant, îți asumi. E un mod de a fi modest, de a fi umil. Sunt și momente când actorii nu ies la aplauze, nu ies pe scenă și când se văd doar personajele. Oricum nu te va recunoaște nimeni. Nici pe stradă. Nu va zice nimeni: «Uite-l pe Motanul Încălțat!» Noi, păpușarii, trăim prin personajele pe care le facem”, spune Gabriel.

Motanul Încălțat, din spectacolul cu acelaşi nume, în regia lui Cristian Pepino, este personajul cel mai aproape de sufletul păpușarului.

Motanul Încălțat din viața de zi cu zi ar putea vorbi despre teatru, despre animactori o zi întreagă cu cea mai mare plăcere. Îl așteaptă însă, în sala de repetiții o nouă păpușă ce trebuie „îmblânzită”.

Un Pufoșilă pentru fiecare

Sala în care Gabriel și-a spus povestea la Cluj, în cadrul Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck” a găzduit, nu întâmplător, un atelier pentru cei mici.

Pufosila

Pufoșilă

Câțiva copii însoțiți de mămici sunt nerăbdători să învețe cum să își creeze propriile păpuși. Andreea, coordonatoarea atelierului îl prezintă pe Pufoșilă. După aproximativ o oră, fiecare va avea propriul Pufoșilă. Pentru a crea o astfel de păpușă ai nevoie de un ghem de mohair, carton, nasturi, ață, lipici și de puțină pricepere. Copii muncesc cot la cot cu mămicile. Ața se răsucește, fața se conturează încet, încet. Aici, magia se produce înainte ca păpușile să fie gata.

Degeaba părinții și Andreea insistă că mai e ceva de făcut. „A mea e gata!”, spune o fetiță. Singurul băiat prezent la atelier îl ia pe al său Pufoșilă albastru în brațe și îi dă un pupic pe obraz. Păpușa lui e vie. Trăiește. O va lua cu el la următorul spectacol în care va juca Gabi la Cluj, „Frumoasa din pădurea adormită”, pentru a discuta cu surorile ei de pe scenă. Să nu îi fie dor de ele dacă va trăi de acum încolo în lumea oamenilor. Cu toate că în lumea copiilor nu are cum să se simtă singură. Acolo există permanent magie.

În cadrul Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi şi Marionete „Puck” au fost organizate trei ateliere de confecționare păpuși.

Atelier creatie papusi

Atelier creație păpuși

Citiți și: Spiridușul „Puck”, noua imagine a Teatrului de Păpuși „Puck”


Publicitate

Postaţi un comentariu