E vară și piața dă pe-afară

În weekend, dar și în celelalte zile din cursul săptămânii, în zona pieței agroalimentare Mihai Viteazu se revarsă o bogăție de flori, fructe și legume pe trotuare, pe caldarâm, pe scări și borduri de ziduri, peste tot. Înăuntru, în hală nu mai este loc, iar micii producători din jurul Clujului rămân dincoace de uși.

La orice colț de zid te întâmpină o bătrânică ținând în mână o pungă de tăiței sau o legătură de pătrunjel. Nici nu știi ce-ți place mai mult, bătrânica sau pătrunjelul, dar parcă ai vrea ca ea să nu stea în picioare, în bătaia soarelui, iar pătrunjelul să ajungă totuși, pe mai departe la tine, exact din mâna ei. Dar cum s-ar putea face asta? Marile orașe ale lumii au găsit o soluție simplă și frumoasă. În centrul orașului Trieste, pe esplanada din fața clădirii administrației orașului, într-o zi pe săptămână, se întinde colorată si aromată piață liberă pentru produse locale. Vin acolo cu brânză, flori, fructe și busuioc localnici care își așază marfa pe mese frumos vopsite și cu umbreluțe deasupra. În altă zi, piața se ține pe bulevard, tot în centrul istoric al orașului, de la Podul lui James Joyce în sus. La fel și în Verona, unde poți cumpăra pepeni, ridichi și cașcaval de sub celebrul turn cu ceas, în orice zi. În jurul pieței zumzăie turiștii, veronezii fac un ban și dau viață zidurilor din piatră.

Ei au descoperit că oamenii, perele și merele nu sunt mai puțin frumoase decât statuile, zidurile și fântânile arteziene. Dimpotrivă, le animă. Nu se rușinează cu fructele și legumele, nu le dosesc prin ganguri, nu-i ascund pe țărani pe după ziduri. Îi expun la fel ca pe cărți, fotografii sau opere de artă. Se mândresc cu ei.

Anastasia

Are 77 de ani și vine din Feleac. Cu autobuzul. O costă 4 lei la venit, 4 la întors. Deci 8. Are în mână o legătură de pătrunjel, într-un vas un buchet de flori de grădină, o legătură de țelină și o găletușă de aluminiu plină cu „strugurei” albi de grădină. Stă pe trotuar în picioare alături de alți și alți vânzători cu fructe, legume și flori, de prin grădinile vechi ale Clujului, întinse pe pungi și ziare. Anastasia dă pătrunjelul cu un leu și toată găletuța de coacăze albe cu cinci lei. Trebuie să mai vândă de încă trei lei ca să scoată banii de autobuz. Trăiește singură, copiii îi sunt plecați. Vrea să mai facă un ban și să împartă cumva ce mai are prin grădină, pentru că nu poate consuma singură tot ce produce. Nu are loc în hala pieței că e „plin ochi acolo”, dar nici n-ar avea bani de închiriat masă, știe că e scump. „Noi suntem mici, foarte mici. Pentru noi doar dacă ar fi amenajat un loc gratuit, altfel nu ne rentează. Cheltuiala cu niște mese sau coșuri, ar fi bine să o facă primăria dumneavoastră, dar noi nu ne ajungem cu plata. Aici, leul este la putere. În lei socotim, nu în sute. Ce să faci cu un leu câștig la zi? Dar ce spuneți de strugureii aiștea, nu sunt buni pentru un copil? Eu nu pot să mănânc tot ce am. Dacă ar fi unde să vindem ieftin, și domniile voastre ați fi câștigați!” Râde și la despărțire spune cu subânțeles. „Ori ne vom mai videa?”

Lucreția

Are 75 de ani. Vine de la Pădureni, de lângă Turda. Stă pe treptele unei gherete azi închise și a umplut „trepțile” cu fasole pârgă, vinete, ceapă, ardei… toate din grădina ei. O lucrează împreună cu soțul care are 82 de ani. Sâmbăta îl lasă acasă și vine la piață la Cluj. Vorba vine „la piață”, că locul unde stă e o „dositură” un hotar de beton între gherete și strada îngustă, plină de mașini. Cântărește, vinde. Nimic din ce are nu depășește trei lei kilogramul. „Nu scot mare lucru, dar ce să fac, să le arunc? Sunt învățată să muncesc, dacă nu le pot dovedi, să le dau la porci?” Nu are bani pentru hală, dar nici nu poate veni decât o zi pe săptămână, la ce să închiriezi o masă pentru o zi? Dar are clienți, pentru că vinde ieftin, „noi nu suntem intermediari”, precizează ea. În spatele meu, la coadă, mai stau patru persoane.

La capătul străduței, sunt așezate câteva mese de tablă și umbrele de diverse soiuri. Umbrelele sunt ale oamenilor. Plătesc 40 de lei pe zi pentru cuferele alea de tablă în care mai pot adăposti marfa. Nu vor să se plângă. Spun aproape toți, în cor, că le e bine: „Să nu ziceți că nu ne e bine, că ne desființează! Oricum ne-ar fi, e mai rău desființați. Abia ne-au lăsat și aici, au fost vremuri când ne fugăreau și de pe trotuare. Nu-i de vină primăria, că ea nu mai are hala, ea n-are decât trotuarele aistea, hala e la un domn”. În jurul unei mâini de oameni se aștern mușcatele, fasolea ca niște săbiuțe de fildeș, cătina aurie, prunele, vinetele, merele de grădină și stivele de busuioc. E vară și piața dă pe-afară.

În hală

piata m v interior

„200 de euro un metru de masă, atât ne costă. O masă are un metru-jumate-doi. Ce să expui pe o masă atât de mică? Uitați-vă la noi cum le grămădim! Dacă trage unul un morcov pică toate. Cel mai greu îmi e în piață, vă spun sincer! Mai ușor cu sapa în câmp. Au zis că ne pun plasme, deși poate că n-aveam nevoie, au pus, apoi au băgat aer condiționat, hai să zicem că ar fi, dar la amiaz când se face mai cald nu se simte. Mare avantaj avem că putem lăsa marfa în depozitele de la subsol. Altfel… să tot cari la ea nu rentează, crești prețul că te costă benzina”, spune repede, dintr-o suflare că n-are timp, o femeie din Jucu, abonată la un metru și ceva de masă.

Forfotă mare, toată lumea cumpără. Multe mese de la intrare, ocupate cu banane. Mulți vociferează că acolo sunt avantajați. În capătul opus al halei, exact unde se termină piața, într-un colț, împletind ciorapi, cea mai veche piețară și cea mai vârstnică. Vinde plase și ciorapi, danteluri. Mă uit la doamna Onița care acum împletește niște ciorapi din lână verde și mă gândesc că i-aș face statuie în fața pieței. Așa, cu andrelele și masa lângă ea.

Are ochii albaștri, un ten roz-sidefiu, cutele parcă zâmbesc odată cu ochii. E îmbrăcată toată în negru iar mâinile continuă să se miște regulat cu andrelele în timp ce vorbește și se uită la mine: „De când vin aici? Ooooo, de când mă știu! Eram copilă când am început să vin. Câți ani îmi dați? Nu, mai puneți! Am 83! Vin că așa m-am învățat, dar nu vând mare lucru. Cine să mai cumpere azi cipcă? Uitați ce frumoasă iese, ca spuma laptelui, dar nu interesează pe nime’. Sunt și rău pusă aici, ultima, nu ajunge nim’a până la mine, sunt bine ascunsă!” Și râde. Are multe de spus. Stătea în Mânăstirea dar s-a apropiat cu casa de Cluj ca să fie mai aproape de piață. Vinde dantelă, ciorapi, plase de rafie făcute de mâinile ei sau pungi achiziționate de la prăvălii, pentru cei care au nevoie, dacă vor să cumpere mai multe din piață. Râde cu poftă când îi spun că face lucruri frumoase, are simțul absurdului și chiar dacă știe că tot mai puțini vor ajunge până la masa ei din fundul pieței, ea va face cipcă, până ce toate lucrurile vor rămâne într-o zi singure și încuiate în masa de tablă.

Piața e o lume pe care poți să o exploatezi și fără s-o înțelegi.


Publicitate

Postaţi un comentariu