Dumitru Fărcaș: ”Folclorul este o justificare a identității naționale”

În artă și în cultură nu sunt lucruri care se repetă. Dumitru Fărcaș nu se compară cu nimeni. Nici nu ar avea cum. Nu se va mai naște un Dumitru Fărcaș pentru că el deja s-a născut. Fiu de țăran din Maramureș, Dumitru Fărcaș a crescut într-o familie în care instrumentele muzicale nu erau doar obiecte de decor. Tatăl lui cânta la fluier, iar frații mai mari la clarinet.

Dumitru, cel mai mic dintre fii, a ales taragotul, pe care l-a transformat într-un instrument național. În mâinile lui Dumitru Fărcaș taragotul are un sunet unic, inimitabil. Muzician complex, Dumitru Fărcaș nu este un instrumentist care a apărut din senin, el este rezultatul unei educații muzicale ridicată la rang de artă. În pragul aniversării a opt decenii de artă și viață, Maestrul Fărcaș a dialogat cu echipa Transilvania Reporter.

Reporter: Cum se vede lumea la 80 de ani? Mai bună? Mai frumoasă?
Dumitru Fărcaș: Lumea-i frumoasă, viața-i frumoasă, cu bune cu rele, oricum. Eu am prins și vremurile grele, imediat după primul război mondial, vremuri cu necazuri, cu probleme. Chiar în familia mea s-a întâmplat o dramă. După ce s-a întors tata din război, s-a prăpădit la 43 de ani. Am rămas orfan, mama, cu trei copii, nu s-a măritat, n-a adus străin în casă, ne-a crescut într-un spirit de bunăcuviință, era o Victoria Lipan adevărată. Am ascultat mereu sfaturile mamei și a celor învățați, nu m-am abătut de la învățăturile lor și viața mi-a fost și-mi este frumoasă.

Cât de diferite sunt vremurile de astăzi față de acum 40-50 de ani? Dar Clujul de acum comparativ cu Clujul tinereții dumneavoastră?
Societatea nu a stat pe loc. Orașul, îmi amintesc că-l priveam de pe Feleac, era o bucățică de orășel luminat mai mult aici, pe centru. Când mă uit acum de pe Feleac, parcă e Las Vegas. Clujul, bătrânul oraș veșnic tânăr, s-a afirmat de-a lungul timpului în special prin cultură. Nu mai vorbesc de medicină și celelalte domenii. Orașul s-a dezvoltat frumos. Pot să spun că sunt mândru că m-a adoptat Clujul, dar am rămas fidel Maramureșului, că nici el nu a stat pe loc.

Care este sursa dumneavoastră de inspirație?
De multe ori mă uit la el clarinetul tatălui meu și-mi imaginez că răsună văile, răsună muzica pe dealurile din Maramureș, acolo unde se întâlnea tata cu prietenii lui seara după muncile câmpului. Eu, trăind în viața satului, m-am legat cu tot sufletul de țărani, de satul românesc, și-l iubesc și astăzi. Mi-am refăcut și casa părintească și când vreau să mă încarc, mă duc acolo. Viața satului, șezătorile, clăcile, toate astea sunt o sursă de inspirație. Mi-au insuflat dragostea de viață, dragostea pentru tradiții, pentru muzica tradițională. În măsura în care am ieșit din țară, am văzut cât de mult prețuiesc străinii muzica noastră populară. Folclorul ne justifică identitatea noastră, tradițiile noastre, obiceiurile, portul.

În plus, folclorul nostru ilustrează toată viața noastră. Nu există nicăieri în lume motive folclorice, muzical vorbind, care să ilustreze existența noastră pământească. Te însoțește de la naștere cu bocetul, treci prin adolescență, cum este ”Când eram tânăr fecior”, pe urmă treci prin armată, cântece de cătănie, cântecul de nuntă când te-ai căsătorit, cântecul de maturitate la coasă, la plug, la sapă, pe urmă vine înclinarea înspre apropierea bătrâneții și terminăm cu bocetul care se cântă atunci când plecăm din lumea asta. Nicăieri în lume nu se ilustrează în folclor întreaga viață a omului.

Cum ați ajuns la taragot? Știm că primul instrument cu care v-ați ”întâlnit” a fost clarinetul. Apoi oboi. Ce are atât de special acest instrument?
Hai să-ți spun povestea de la început. Profesorii de la școlile medii tehnice sau profesionale mergeau pe sate, vara, în vacanță, să caute talente. Și a ajuns și în sat la mine și domnul învățător m-a prezentat și pe mine. Frații mei cântau la clarinet. Eu nu eram în stare, așa că mama mi-a cumpărat un fluier și am început să cânt și eu. Pe vremea aceea erau concursuri interșcolare pe sate. Așa am început și eu să mă afirm. Primul concurs a fost la Șomcuta Mare și am luat locul I.

Domnul învățător i-a vorbit de mine profesorului de la Cluj și m-a chemat la școală. S-a întâmplat că fratele meu cel mare era în armată, iar cel mijlociu urma să meargă în armată și atunci mama m-a retras de la școală și am stat cu ea acasă. Abia în 1956 m-am întors la Cluj, la școală. Aici am studiat oboiul și am terminat în 1960. Terminând Liceul de Muzică aveam o calificare, o meserie. Puteam să mă angajez în orchestre, nu orchestre mari, nu Filarmonică, dar aveai o pâine. Eu am auzit că în Baia Mare se înființează Ansamblul Maramureșul și m-am întors acasă ca să mă angajez.

Și am intrat într-o cârciumioară și am cântat pentru niște prieteni. De peste drum a venit un domn, Aurel Nemeș, el fiind dirijorul ansamblului. Eu nu știam, evident. Și m-a întrebat de unde sunt, unde am învățat să cânt, ce muncesc. I-am spus că am auzit că se dă concurs formarea Ansamblului Maramureș și am venit și eu. Atunci mi-a spus că el este dirijorul Ansamblului și mi-a cerut să mă duc a doua zi la nouă dimineața la el la birou. Bineînțeles că posturile erau cam ocupate. Locul de oboi era ocupat și m-a întrebat dacă știu să cânt la taragot. La noi în Ardeal nu se cânta la taragot, doar în Banat, ei au adus taragotul în țară.

Eu, ca să prind un loc, am zis că știu. Când mi-a adus instrumentul m-am uitat la el și nu știam de unde să-l iau. Am zis să-mi lase instrumentul două săptămâni să-l repar. Și-au dat ei seama că nu prea eram în temă, dar când am plecat de acolo, în drum spre casă, pe jos până la Groși, am început să suflu în el pe drum. Mă lătrau câinii pe uliță. După două săptămâni m-am întors și i-am cântat directorului ceea ce auzisem la radio, un cântec ”Ana dragă”. I-a plăcut și de atunci am început să-l studiez. De fapt, am început să transplantez pe taragot ceea ce învățasem pe oboi.

Cate taragoturi ați avut, de-a lungul timpului? Aveți o colecție de instrumente?
Patru taragoturi am, dar am o colecție frumoasă de instrumente. Am clarinet, acordeon, blockflote, viori, toate instrumentele pe care le-am găsit cine știe pe unde și oameni care voiau să le vândă. Eu le-am tot adunat. Am și acum clarinetul tatălui meu, aici, în muzeul meu, mi-am făcut un mic muzeu, și clarinetului lui micuț, în mi bemol, este aici, la loc de cinste. Are și clarinetul tatălui meu o poveste. Tata. Era, în primul rând, un om foarte harnic, după cum am aflat eu mai târziu de la bătrânii satului, prietenii lui.

Toți aveau numai cuvinte de laudă la adresa lui. Îmi amintesc că mi-a povestit cineva că tata mergea la munca câmpului și-și ajuta prietenii. Mergea cu caii să le are ogorul și unul dintre prieteni i-a spus: ”Bade Gheorghe, eu nu am bani să-ți plătesc munca, dar am o clarinetă mică și ți-o dau dumitale cadou.” Și tata s-a bucurat, ba mai mult a început să cânte. Seara după munca câmpului, cu prietenii la un pahar de vin. Era autodidact. Și mi-a povestit și mama că mergeau seara cu prietenii și cântau și tata-i înveselea.

Care sunt persoanele care v-au influențat?
În primul rând mama cu sfaturile ei scurte și la obiect: ”Copii, pe unde umblați să fiți prunci de omenie și rușine acasă să nu-mi aduceți”. Norocul în viață a fost că pe vremea aceea școlile erau școli, învățătorii erau învățători, cu patimă, cu dragoste de a crește generațiile care vin. Și am avut și eu parte de un învățător, Dumnezeu să-l odihnească, învățătorul Lupanu, un om absolut excepțional, model al satului. Pe atunci modelele satului erau popa, profesorul și primarul.

Ce este muzica pentru dumneavoastră?
George Enescu spunea că sunt trei elemente pentru a fi un bun muzician. Să ai talent, să ai ureche muzicală și apoi munca pe care o investești, aia te consacră. Eu sunt de altă părere. Trebuie să te naști în primul rând cu simțul ritmic pentru că tot universul ăsta este puls, este metric. Și inima, și tot ce pulsează în lumea asta, totul este ritm. În al doilea rând, trebuie să distingi sunetele, culoarea muzicală, să o ai în ureche, să te naști cu asta.

Și al treilea lucru este sensibilitatea cu care te naști din pântecele alb al maicii tale, trăirea. Asta nu se poate obține prin muncă. Dacă ai aceste trei elemente native, de aici încolo începe munca și munca te consacră. S-au dat atâtea definiții. Muzica este o hrană a spiritului, îți înnobilează viața, te înalță. Sunetele și celulele muzicale îți hrănesc spiritul, sufletul. Muzica este și o terapie, muzica intră ca o formă de trăire în ființa umană.

Daca ar fi să fiți acum tânăr, ați face tot muzică? Ați urma tot această carieră?
Dacă nu aveam șansa să fac muzică, aș fi fost un agricultor destoinic. Eram un țăran harnic, așa cum m-a învățat primarul satului și popa. Dar dacă ar fi să o iau de la început tot muzica aș îmbrățișa-o. E o profesiune nobilă, dar în meseria asta, vorba lui George Enescu, trebuie să vibrezi în primul rând tu însuți ca să faci auditoriul să vibreze. Eu n-am dăruit nimic auditoriului meu dacă nu m-am dăruit pe mine. Oricare meserie este artă dacă ai patimă pentru ea. Eu nu întotdeauna am cântat extraordinar, nu întotdeauna mi-a ieșit, am și dat-o în bară, cum e dispoziția. Dar atunci când ai vrere de a dărui tot ce ai în tine, chiar dacă nu ți-a ieșit așa cum tu știi că ar fi trebuit, spectatorul te iartă pentru că îți vede trăirea și îți vede dăruirea.

Mai cântați la evenimente? Petreceri?
Sigur că da și mă duc cu mare drag, dar mai mult pe unde am și eu obligații. Nu mai am 30, 40, 50 de ani. Unde am obligații, prieteni…

Ce a însemnat Ansamblul Mărțișorul pentru cariera dumneavoastră?
În 1962 deja mi se imprimase mie ideea că vreau să fiu student. M-am întâlnit întâmplător cu fostul meu profesor de oboi din Liceul de Muzică, domnul Udrea, și m-a întrebat ce fac prin Cluj. I-am spus că vreau să dau la facultate. Și m-a întrebat la ce știu să cânt. Asta m-a doborât, el fiind profesorul meu de oboi. Pe urmă mi-a spus: ”Măi copile, tu încă nu știi să înveți, dar să mai și cânți”. Și m-a dus cu el la bibliotecă și am luat Mozzart, Bethoven și alte studii ce mai erau pe acolo. Mi-a spus: ”Înveți și peste trei săptămâni avem examen la Conservator”. Între timp, profesorul de folclor, Traian Mârza, conducea un mic taraf al Casei de Cultură și m-a chemat să mă ocup de ansamblu.

După ce am intrat la Conservator, am adus colegi care erau iubitori de folclor, instrumentiști, pe urmă un coregraf și acesta, împreună cu studenți de la mai multe facultăți, au format ansamblul de dansuri populare. Așa s-a născut marele ansamblu studențesc Mărțișorul pe care l-am păstorit 55 de ani și există și azi. Cu Mărțișorul am cucerit tot ce puteam să cucerim. Discul de aur, Colierul de aur, peste tot în lume. A fost o școală. Acum, cu nostalgie în suflet, trebuie să spun că nu mai este ce a fost. Eu acolo mi-am petrecut tinerețea. De aceea îmi sărbătoresc aniversarea în Casa de Cultură a Studenților. Eu acolo am crescut instrumentiști, folcloriști. Asta este marea mea satisfacție. Acum nu mai e ce a fost. Acum merg pe la nunți, nu mai merg în marile turnee pe care le făceam noi odinioară.

Cum conservăm tradițiile și valorile de la sat?
Să nu ne uităm istoria, tradițiile. Este foarte importantă educația tineretului. Am fost peste tot în țara asta și oriunde mă duc mă încarc de emoții, peste tot pe unde mă duc. Noi am apărat pământul țării noastre, nu am făcut cuceriri. Rebreanu ne dă exemple, în romanul ”Ion”, despre dragostea de pământ. Românii noștri au plecat în țări străine să muncească și au venit acasă și-au cumpărat pământ. Noi nu mai punem preț pe treaba asta. Nu punem preț pe sacrificiile pe care le-au făcut înaintașii noștri. Astea nu trebuie să se uite.

Toate astea trebuie transmise mai departe. Prin educație putem păstra tradițiile. Fostul președinte american George Washington spunea în testamentul lui, referindu-se la emigranți, pentru că America este formată preponderent din emigranți: ”Acel emigrant care nu-și iubește obârșia din sânul căreia a plecat nu va fi niciodată un bun american”. Asta este o chestiune teribilă. Noi nu punem preț nici pe cultură, nici pe educație, deși astea sunt elementele esențiale ale viitorului

Credeți în potențialul tinerei generații din muzica populară românească?
Sigur că da, cum să nu. Numai că, așa cum multe s-au schimbat, unele în bine altele în mai puțin bine, totul s-a comercializat și în muzică. Parcă lumea și-a diminuat sensibilitatea de a trăi, demnitatea de a fi bun, nobil. Știi cum spunea popa pe vremea mea? ”Pe cine îngropi părinte azi? Un om de omenie”. E teribil lucrul ăsta. Omenia asta a început să dispară și în muzică, lumea s-a înrăit, textele au devenit vulgare numai pentru a avea succese pe la nunți pentru câțiva bani.

Muzica este o formă de educare a spiritului. Tu ce-i dai auditoriului, aia ascultă. Dascălii de azi nu mai sunt dascălii de altă dată. Pe vremuri, dascălii ne creșteau într-un spirit de iubire de mamă, de tată, de sat, de prietenie, de tandrețe. Atâtea învățăminte pe care le auzeai la bătrânii satului azi aproape au dispărut. Asta e drama care ne paște.

Ce ar trebui să facem ca să mai păstrăm tradițiile populare?
Să transmitem mai departe autenticitatea, versurile. La noi, în Maramureș, spre exemplu, nu există o linie melodică, care să nu aibă un text decent, nu conta că e la nuntă, la înmormântare, textul era făcut pe cât de ritmic, are o decență. ”Zis-o mama către mine să-mi învăț horile bine, că pe unde o-i umbla horile m-or stâmpăra”. Ca să păstrăm tradițiile, trebuie în primul rând să înțelegem mesajul.

Postaţi un comentariu