Din inima Transilvaniei, la pupitrul operaţiunilor NASA

De la copilul trist cu privirea în zare, care îşi petrecea vacanţele la Cluj în compania bunicului său, istoricul literar Liviu Rusu, bistriţeanul Radu Popescu este astăzi unul dintre oamenii de bază în proiectele Agenţiei Spaţiale Americane (NASA). Este plecat de 24 de ani din România şi a ajuns inginerul de astăzi după ce a fost cioban la oi, chelner, dulgher, electrician, până şi pescar în Alaska. Din 1999, când a ajuns în Boulder, Colorado, nu a mai plecat de acolo. Îi place folclorul românesc şi cel cubanez, iar despre anii copilăriei îşi aminteşte detalii pe care mulţi dintre adulţii de astăzi le uită odată cu trecerea anilor. Îşi aminteşte de îndemnul bunicului său care îi spunea să nu uite codrul sfânt din Transilvania, indiferent ce ajunge să facă în viaţă şi îşi aminteşte în fiecare an de România atunci când, doar cu o mână de oameni, organizează un festival românesc în Colorado. În interviul pe care l-a acordat săptămânalului Transilvania Reporter, am aflat de la Radu Popescu care este moştenirea cea mai de preţ pe care i-a lăsat-o bunicul lui, ce înseamnă pregătirea pentru lansarea unui satelit pe orbita Pământului şi cât de neiertător este, uneori, spaţiul cosmic.

R.: Povestiţi-ne despre parcursul dumneavoastră educaţional, cum aţi ajuns sa studiaţi în SUA și să lucrați pentru NASA? Aţi urmat studii universitare si in Romania?

R.P.: Parcursul meu educaţional e mai aproape de cel al lui Maxim Gorki în „Universităţile Mele.” Comuniștii m-au dat afară din liceu în clasa a unsprezecea fiindcă nu am vrut să mă duc la canal să-mi risc viaţa pentru megalomania lor. Jumătate dintre băieții din liceu au obţinut scuze de la doctori, cu şpagă şi atunci eu am spus că pur şi simplu nu mă duc. M-au dat afară din orice şcoală de zi, deci a trebuit să mă duc la seral, făcând liceul cu doi ani mai mult, reîncepând din clasa a zecea. Am terminat în ’88, m-am dus în armată, unde m-a prins Revoluţia. Dar să nu uit un om deosebit, extrem de apropiat de Liviu Rusu şi care deşi l-am cunoscut numai o data în persoană, m-a marcat toată viaţa: Ion D. (Gary) Sârbu, fiu de miner din Petrila. Gary a fost asistentul bunicului, cel mai tânar asistent vreodata în ‚’45. Acesta este omul care a fost prietenul lui Blaga şi al lui Rusu, în aceeași catedră şi pe care comuniștii au încercat să-l forțeze sa spună minciuni despre Blaga şi Rusu. Gary a refuzat, bineînțeles, şi l-au dat afară şi pe el. Dupa câţiva ani, Ion D. Sârbu, dragul lui mama Gary pe care ea l-a admirat toată viaţa, a fost arestat şi trimis în Delta Dunării ca deţinut politic șapte ani. Gary a supravieţuit, dar nu mulţi au ieşit vii de acolo. Spun povestea pentru că în vara în care comuniştii m-au dat afară de la şcoală, în ‘85, am plecat să fiu cioban la oi, prima mea meserie – una dintre cele 35 până acum, fiindcă m-am supărat pe lume şi am vrut să trăiesc ca acum 2, 000 de ani, în pace, pe păşune. Dar ciobănia nu a durat prea mult, mi s-a făcut dor de oraş şi de fete şi, cu banii de la oi, am plecat să văd ţara. Am ajuns aşa şi la Craiova, unde Gary Sârbu a trăit toată viaţa după puşcărie, cu domiciliu forţat şi sub supravegerea securităţii. Gary s-a îngrozit când mi-a auzit povestea. Ca principiu m-a admirat într-adevăr, dar a spus că îmi distrug viaţa, că trebuie să studiez, că nu pot sa trăiesc pe coclauri fiindcă nu e pentru mine. Poate ar fi trebuit să-l ascult.

În Decembrie ‘89 eram la Beiuş, în armată. Înainte eram trădător de comunism, după 22 eram trădător de Revoluţie. Nicicum nu era bine. M-am eliberat în ianuarie şi am mers direct la Cluj, pe Iorga nr. 32 din nou, să le spun tuturor că plec şi că eram hotărât. Dar familia m-a convins să stau să scriem în ziare că acum putem să spunem ce vrem. M-am dus la Bucureşti la prieteni, cu meseria de mecanic de întreţinere la fabrica de sticlă. Şi am început să demonstrez împotriva neo-comuniştilor. În prima noapte când a început în Piaţa Universităţii, eram la fete în căminul de arhitectură. Am auzit scandal şi am mers în piaţă; am dormit acolo aproape în fiecare noapte de atunci, din aprilie, pâna în 15 iunie cand ne-au gonit minerii. Dar nu minerii lui Gary Sârbu. Am luat un zbor la Cluj şi, în 18 iunie, din aceeaşi casă, am plecat la Budapesta cu sora-mea, cumnatul, fata lor de un an şi verişoara mea, nepoata lui Liviu Rusu de asemenea. Am dormit într-un parc în prima noapte.

Am ajuns la Paris la un prieten de-al tatălui, unde am stat pâna în 18 iunie 1991, exact un an după ce am plecat, când am aterizat în New York ca refugiaţi politici, cu părinţii mei împreună. Sora mea mai mare era deja în SUA din ’86.

Vara lui ‘90 e bun subiect de carte dacă cineva ar scrie prin ce am fost cu familia prin Europa. A fost incredibil să trăiesc fără bani, fără chei de casă –dar liber, aşa ca în visul pe care l-am avut în Piaţa Universităţii şase săptămâni.

În SUA, am trăit în multe state şi am făcut ce am avut în faţa mea, de la chelner, la dulgher, la electrician, pâna la pescar în Alaska. Dar din 1999, când am ajuns în Boulder, Colorado, nu am mai plecat. Aici e superb şi m-am dus în sfârşit la şcoală, unde am aflat că într-adevăr nu sunt prost şi am ajuns să lucrez cu proiecte substanţiale pentru NASA şi alţi participanţi din domeniul ştiinţific spaţial.

nasa-1R.: Ne puteţi explica concret, care este contribuţia dumneavoastră la NASA?

R.P.: O misiune spaţială are faze mai multe: concept, proiect, construcţie, lansare şi operaţii. Eu am făcut operaţii ani de zile. Echipa mea comunică cu satelitul, îl controlează şi îl întreţine şi colectează datele ştiinţifice de la instrumentele satelitului. Datele ştiinţifice, acea dată în formă de bits, sunt produsul pentru care se investeşte într-o misiune spaţială. Echipa de operaţii dă datele ştiinţifice oamenilor de ştiinţă, care manipulează datele în accord cu modelul lor ştiinţific. Rezultatul este publicat şi re-interpretat de oricine, astfel încât comunitatea ştiinţifică se reglează pe sine împotriva greşelilor sau abuzului unora care vor să parvină în loc de a face treabă.

Cel mai important aspect al ingineriei şi complexităţii operaţiilor NASA e integritatea umană. Sunt mulţi oameni deştepţi în lume, dar în proiecte de complexitate mare, numai oameni care au o etică excepţională contribuie cu adevărat. Mediul ambiant în spaţiu este neiertător şi, de multe ori, ai numai o singură şansă ca o operaţie să meargă bine; de cele mai multe ori o secvenţă nu se mai poate repeta. Deci trebuie oameni care nu numai că îşi amintesc greşelile din trecut şi ştiu cum să le evite, dar nu se mint pe ei înșiși; asta este găsit rar şi am un privilegiu mare să lucrez cu oameni de acest calibru.

R.: Sunteţi în prezent inginer de sisteme în cadrul Laboratorului pentru Fizică Atmosferică şi Spaţială (Laboratory for Atmospheric and Space Physics), aţi fost şi Flight Director for NASA Payloads Operations. Cât de mare este responsabilitatea pe care o aveţi?

R.P.: Acum lucrez mai mult la sisteme comune ca inginer computerist. Ca Flight Director, am fost supraveghetor a echipelor de operaţii satelit, care merg zi şi noapte. Am lucrat nopţile fără număr, mai ales când am participat la lansări de sateliţi, fiindcă durează săptămâni şi luni de zile câteodată să aduci un satelit la mod operaţional după lansare. E o meserie grea cu oameni foarte dedicați.

R.: Cât de important este factorul timp în domeniul în care activaţi?

R.P.: Conceptul de timp mă fascinează. După o perioada în care am lucrat cu valori temporale în codificări de software la nivel de detaliu binar, am ajuns să filozofez despre conceptul de timp şi referinţe temporale. Am plecat de la o referinţă foarte dură: un satelit nu are ceas. Daca sistemele se strică, conceptul de timp trebuie reconstruit în computerul satelitului, pentru că dacă data ştiinţifică nu are partea de timp, ștampila cum s-ar zice când un eveniment or experiment s-a întâmplat relativ la timpul orar care pe care îl folosim zi de zi noi, oamenii, cât ar fi ei de deştepti, nu pot să gândească fără informaţia legată de timp. Aşa am ajuns să mă joc cu schimbările relative de timp, cu referinţa secvenţială a unui număr imaginar, fără legătură cu ceasul de 24 de ore cu care suntem noi obişnuiţi. Fiecare computer, sau telefon sau ceas în zilele noastre traduce un număr integral într-un concept orar. Dar daca referinţa acelei referinţe se pierde sau se degradează şi nu e nimeni în jur să ne spună cât e ceasul, cum ştim cât este ceasul? Dupa câţiva ani concentrându-mă pe acest subiect, am început să visez cu ochii deschişi, treaz, despre concepte similare cu teoria relativităţii. Fascinant.

R.: Care a fost proiectul sau programul spaţial care v-a solicitat cel mai mult din punct de vedere intelectual sau fizic, dar care v-a oferit şi satisfacţii în acelaşi timp?

R.P.: Glory TIM (Total Irradiance Monitor). Glory a fost o misiune NASA pentru care Laboratorul pentru Fizică Atmosferică şi Spaţială unde lucrez a contribuit cu un instrument numit TIM. Am lucrat pentru această misiune timp de cinci ani, doar pentru a privi cum satelitul cade în Oceanul Pacific imediat după lansare. Am avut atunci un eşec şi am pierdut acea misiune. Mi-a frânt inima şi, încet, m-a făcut să mă concentrez asupra altor lucruri. Nu ştiu de ce.

Satisfacţia a fost că am făcut o treabă foarte bună. Am produs sisteme care se folosesc astăzi în alte proiecte. Am educat studenţi şi ingineri tineri. Am contribuit la un program mai mare, cu două instrumente similare, care acum se pregătesc de lansare. Dar a fost un moment amar şi încă e.
Ironia industiei aerospaţiale este că unii oameni, deştepţi cum sunt, devin prea egoişti şi încrezuţi. Când dai de oameni egoişti în poziţii de putere pentru că au făcut cândva ceva important, nu poţi să-i muţi sau să-i contrazici. Aceşti oameni sunt contribuţia cheie când se fac greşeli mari, ca în cazul proiectului Glory. Dar nu are cine ce să facă. Se întâmplă. Poate m-am sustras un pic din proiecte direct aerospaţiale ca să nu ajung un egoist. Nu ştiu.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

R. : Citim foarte mult în presa internaţională despre tăierile de finanţări şi fonduri în cazul programelor spaţiale ale NASA. S-a întâmplat să lucraţi pentru un anume program sau proiect şi care să fi fost afectat de reduceri de fonduri?

R.P.: Da, sigur. În ultimii patru ani, NASA a rămas la acelaşi buget în teorie, dar cu inflaţia şi alte aspecte, totul e mai scump. Adică lucrăm din greu, cu mai puţin. Este o pierdere umană la nivel global. Tradiţia la NASA este să aduci contribuţii viitorului rasei umane, nu numai mândriei SUA. Astăzi există mulţi oameni de ştiinţă care ajung la vârsta pensionării şi renunţă la lucru, ceea ce înainte nu se întâmpla; pierdem nu numai experienţa dar şi cultura lor de lucru, respectiv virtutea unor veterani într-o activitate extrem de complexă, în care greu se obţine succesul.

R.: Aţi avut vreodată proiecte cu Agenţia Spaţiala Europeana (ESA)?

R.P. Am avut multe proiecte, dar mai ales am colaborat cu oameni de ştiinţă de la ESA. Ironia este că am dat un interviu pentru ESA, dar nu m-au vrut. Am devenit prea american? Cine ştie.

Reporter: Ce vă amintiţi astăzi despre locurile copilăriei?

Radu Popescu: M-am născut la Bucureşti. Mama mea, Christina, fiica mai tânără a lui Liviu Rusu, a trăit câţiva ani la Bucureşti după căsătoria cu tatăl meu, Grigorie Popescu. Ne-am mutat la Bistriţa în 1972, când eu aveam patru ani. Am crescut la Bistriţa şi multe vacanţe, mai ales de vară, le-am petrecut la Cluj, în casa lui Liviu Rusu, pe strada Nicolae Iorga nr. 32. Casa aceasta eu mi-o amintesc drept casa buncii. Bunicul era o figură distinsă pe care copiii nu trebuiau să-l deranjeze. Bunica era cea care avea grijă de noi, ne făcea prăjituri şi ne dădea cadouri. Liviu Rusu avea orele de odihnă după amiaza şi eram pedepsiţi bine dacă îl sculam din somn. Casa era într-adevăr a buncii, bulgăroaica. Ea era din Dobrogea, dintr-o familie cu mulți artiști. Tatăl ei, un medic, a avut pământ mult, pe care l-a vândut. Bunica a moștenit o pătrime, erau patru surori şi a construit casa în Cluj, o casă foarte frumoasă, cu o arhitectură unică. Un fapt interesant este că există altă casă similară în Sofia, făcută de același arhitect, un văr de-al bunicii, pentru una din surorile ei cu banii din aceeași moștenire.

R.: Care este moştenirea cea mai de preţ pe care o aveţi de la bunicul dumneavoastră?În Cluj, personalitatea dânsului este marcată şi printr-o stradă care îi poartă numele, dincolo de publicaţiile păstrate şi de omagiile care i se aduc în cadrul diferitelor evenimente. Ce a însemnat pentru dumneavoastră personalitatea lui?

R.P.: Personalitatea lui Liviu Rusu înseamnă pentru mine că ar trebui să trăiesc câteva vieți ca să mă pot compara cu el. El a vorbit şapte limbi cursiv, a studiat la Sorbona, a scris multe cărţi şi a studiat cu o pasiune incredibilă. Eu sunt un inginer cu capul în computer. Dar poate sunt prea autocritic. Îmi place să scriu şi îmi place să creez. Mai mult creez poate lucruri care nu rămân – dansez, mai mult dansuri folclorice sau bazate pe folclor românesc şi cubanez. Ca o paralelă, în gândul meu câteodată îmi vine Liviu Rusu acum că m-am îndrăgostit de Cuba. Liviu Rusu a fost simpatizant al grupurilor anti-fasciste în război şi după razboi a fost dat afară din catedră. Aşa şi Cuba, o ţară bătută până la os de imperiile lumii, a supraviețuit prin muzică şi dans. Mie îmi place să fac aceste paralele, să unesc punctele similare din lumea întreagă. Liviu Rusu a dat sens ideilor şi filozofiilor estetice şi poetice foarte subtile. Pe undeva poate l-am moștenit, deși poate nu voi crea ceva care se păstrează.

La Festivalul Românesc din Colorado/Foto: Arhiva personală

La Festivalul Românesc din Colorado/Foto: Arhiva personală

În ziua în care m-am născut, bunicul şi bunica erau la Vatra Dornei în concediu. Bunicul mi-a scris o scrisoare care nu ştiu unde este acum. Dar demult, cândva, mama mi-a citit-o şi ţin minte că bunicul mi-a spus: «Să nu uiţi pădurea, indiferent ce ajungi să faci în viaţă, să nu uiţi pădurea, codrul nostru sfânt din Transilvania». Şi a spus el că pădurile de stejari de la Bistriţa erau cele mai bătrâne şi nu le avea în jurul Clujului.

R.: Ce ştiţi despre perioada în care Liviu Rusu a fost bibliotecar alături de Lucian Blaga?Eraţi interesat de activitatea lui?

R.P.: Eu nu am vorbit cu el prea mult despre lucruri importante. Poate eram prea tânăr, poate prea timid. Mi-a spus poveşti când mergeam pe deal la plimbare, dar nu cred că erau importante. Știu că pe vremea când bunicul era bibliotecar, mama a avut o pereche de sandale câțiva ani de zile ca singura pereche de pantofi, iarna, vara; nu avea alții. Erau săraci lipiți. Casa era plină de chiriași şi așa au supraviețuit.

R.: Oamenii de cultură din Cluj spun că între domnul Liviu Rusu şi poetul Lucian Blaga era mai mult rivalitate decât prietenie. Era adevărat?

R.P: Ca să răspund a trebuit s-o sun pe mama şi mama a spus la telefon: „Nu, nici pe departe. Rivalitate nu a existat, în primul rând că Blaga era poet şi tata era estetician şi filozof, deci erau în domenii diferite. Blaga venea acasă la Liviu Rusu ca să-i citească poezii înainte de publicare. Oamenii inventează prostii. Nici pomeneală. În veci n-am auzit de așa ceva. Tata a susținut în cărţi că Blaga e egal lui Eminescu, ceea ce mulți nu au fost şi nu sunt de acord”. Așa că nu era vorba de rivalitate, erau prieteni foarte apropiați.

R.: Veneaţi des în Cluj-Napoca în acea perioadă?

R.P.: În vacanţele de vară şi, câteodată, de Crăciun. Vara mergeam în Făget, duminica, cu bunicul. Cred că a mers în Făget până cu vreo doi ani înainte de a muri. Era foarte dedicat pădurii şi sălbăticiei. De Crăciunurile la Cluj îmi amintesc cu foarte mare drag. În casa aia mare încăpea un pom de Crăciun enorm, cu lumânări adevărate şi toată casa mirosea a brad şi a ceară arsă în Ajunul Crăciunului. Dar cel mai mult îmi plăcea când bunica era soprană cântând Stille Nacht. Atunci țin minte că bunicul o lăsa să conducă cu mare respect. Bunica a fost fenomenal de frumoasă şi avea o voce blândă superbă.

Radu Popescu,   alături de familie/Foto: Arhiva personală

Radu Popescu, alături de familie/Foto: Arhiva personală

R.: Cine sau ce a contribuit cel mai mult la formarea dumneavoastră ulterioară? De ce preferinţa pentru ştiinţe exacte?

R.P: Mama a fost fiziciană, sora ei chimistă. Tata a fost inginer. Mai mult, părinții mei amândoi au fost rebeli. Mama a plecat de acasă tânără, pe când sora ei a trăit şi încă trăiește, în aceeaşi casă pe strada Nicolae Iorga din Cluj. Eu am auzit de când am fost mic că pot să fac ce vreau. Şi am făcut ce am vrut. Am ieşit singur pe munte cu cortul la 12 ani, la băute nu cu mulți ani după, dar mi-am păstrat demnitatea. Mama mi-a spus că am fost un copil trist, cu privirea în zare. Şi așa mă şi simt: eu contemplez până nu mai pot şi mă întristez că lumea e crudă şi lașă. Dar când e ceva de făcut, lucrez până cad jos, la propriu. Şi dacă se consideră că talentul în familie sare o generație, poate ar fi trebuit să mă pună cineva pe un scaun de artist, sau mai bine, pe un parchet de dans. Îmi vine să plâng că n-am știut cât iubesc muzica şi dansul deşi dansam la chefuri până dimineața, fără minte. În teza lui de doctorat, tradusă în românește post-mortem de bunica, la noi acasă la Bistriţa, Liviu Rusu spune că un artist adevărat e prizonierul artei lui. Acum poate înțeleg de ce spunea asta.

R.: Sunteţi şi voluntar la Romanian American Freedom Alliance (RAFA). Reprezintă aceste acţiuni de voluntariat şi o metodă de a va gândi la România?

R.P.: RAFA reprezintă o mână de oameni care adunăm cateva mii de dolari pe an în principal printr-un festival românesc în Boulder, Colorado. Banii îi ducem direct la orfelinate în România, sau la familii cu mulţi copii care au părinţi infirmi. Eu şi dansez în grupul de dans Hora Românească, ceea ce îmi face o plăcere enormă. Mi-e dor de România, de Munţii Călimani unde am crescut, de dealurile şi livezile cu meri de la Bistriţa.

 

rusuProf. Liviu Rusu (9 noiembrie 1901 – 17 decembrie 1985)

Născut La Sărmaşu în anul 1907, urmează Liceul Evanghelic German din Bistriţa, apoi Facultatea de Drept (1920-1921), precum şi Facultatea de Litere şi Filosofie (1921-1925) din cadrul Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj. Îşi începe cariera universitară încă din timpul studenţiei, fiind numit în 1923 preparator, iar după absolvire, în 1928, devine asistentul renumitului psiholog Florian Ştefănescu-Goangă, la Institutul de Psihologie din Cluj.

Se specializează la Leipzig, Berlin şi Hamburg (1928-1929), dându-şi primul doctorat în domeniul psihologiei la Universitatea din Cluj (1928). Activitatea sa în domeniul psihologiei este cuprinsă în mai multe studii publicate între 1929-1939 în Revista de psihologie, în volume colective şi proprii.

Anii de specializare la Paris (1933-1935) înseamnă în cariera sa o cotitură spre studiile de estetică, luându-şi doctoratul de stat în estetică la Sorbona, cu teza principală: Essai sur la création artistique. Contribution à une esthétique dynamique, însoţită de teza secundară La sens de l’existence dans la poésie populaire roumaine, sub conducerea renumitului Charles Lalo. Teza principală a fost publicată în acelaşi an în celebra colecţie Bibliothèque de la Philosophie, devenind o lucrare de notorietate internaţională.

După întoarcerea din ţară este numit profesor titular de estetică la Facultatea de Filosofie şi Litere din Cluj, după război este, înlăturat de la catedră (1948-1961), în această perioadă lucrând ca bibliotecar, apoi cercetător la Biblioteca Filialei Cluj, împărtăşind aceleaşi condiţii ca şi colegul şi prietenul său Lucian Blaga. În 1961 este reintegrat în învăţământ, ca profesor de literatură universală şi comparată la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj, de unde se pensionează în 1971.

Membru titular al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, membru în comitetul de redacţie al revistei de literatură comparată Lenau-Forum (Viena), membru în Association internationale de littérature comparéé, a colaborat la diverse publicaţii de cultură din ţară şi străinătate, a participat la importante congrese internaţionale de estetică şi literatură comparată, a ţinut conferinţe publice, s-a manifestat în numeroase dezbateri polemice cu personalităţi ale vieţii universitare şi literare (fiind denumit de Eugen Todoran chiar „ultimul polemist maiorescian”).

Este distins cu Premiul „Bogdan Petriceicu Haşdeu” al Academiei pentru volumul Scrieri despre Titu Maiorescu, 1979; în 1980 i se acordă Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. Se stinge din viaţă la 1985.

Prelungind în contemporaneitate modelul savantului-cărturar din spiţa Şcolii Ardelene, Liviu Rusu aduce în cultura română o operă de estetician, istoric literar şi comparatist de incontestabilă importanţă. (Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj)


Publicitate

2 Comentarii

  1. Ada spune:

    Interviul m-a emotionat profund, pentru ca povestea este adevarata.
    Cunosc si iubesc familia Popescu de foarte multi ani, sunt cei mai dragi si admirabili oameni.
    Succes si fericire, indiferent ce-o inseamna asta pentru fiecare dintre noi!

  2. Radu Seu spune:

    De cate ori ma re-intalnesc cu un membru al familiei Popescu sunt bucuros.Pentru asta trebuie sa-i multumesc sotiei mele Ada. Datorita ei am avut bucuria de a cunoaste aceasta minunata familie.

Postaţi un comentariu