Deșteptarea unei națiuni. Problemele majore ale minorităților, după 1918

Am scuturat sărbătoarea Unirii de cuvintele de lemn din litania găunoasă și previzibilă care se repetă an de an în 1 Decembrie. Ne-am pus întrebarea „ce am fi fost dacă nu ar fi fost Unirea” și am găsit voci proaspete, sincere și competente care se ne răspundă.

Am pus România în postura de mamă pentru toți cetățenii ei și apoi i-am întrebat pe cei care vorbesc altă limbă maternă cum le este această mamă.

Am căutat în arhive să vedem cum s-au desfășurat fluxurile și refluxurile românizării în Transilvania, cu bune și rele, și le-am redat, fără patimă.

Transilvania Reporter vă propune în decursul acestei zile de sărbătoare o serie de articole și opinii în care oameni avizați vorbesc despre importanța Marii Unirii de la 1918.

Citiți și:


În România Mare din 1919, tot al patrulea locuitor aparținea unei minorități naționale. În România europeană din 2013, doar unul din zece locuitori mai este „minoritar”. Ce s-a întâmplat între timp? Epurare etnică sau asimilare naturală? Politică anti-minorități sau integrare și spor natural? Niciuna dintre acestea pe deplin și câte puțin din fiecare.

Am stat de vorbă despre relația dintre statul român și minoritățile naționale, pe parcursul celor 95 de ani care au trecut de la Unire, cu cercetătorul Gidó Attila, șeful departamentului „Studii, Analize, Cercetări” de la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale.

Gidó Attila,   cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale/ Foto: Bogdan Stanciu

Gidó Attila, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale/ Foto: Bogdan Stanciu

 

„România a fost o patrie în general bună cu minoritățile, în limite rezonabile. Au existat suișuri și coborâșuri în relația dintre stat și minorități, dar, dacă ar fi să o comparăm cu o mamă, România este o mamă în evoluție, pe cale să devină tot mai bună cu copiii ei”, așa rezumă evoluția relațiilor dintre minoritățile naționale și România post 1918 cercetătorul clujean.

Începutul relației dintre noul stat român, creat după Unire, și minoritățile aflate între hotarele sale a fost alambicat. Pe de o parte maghiarii, cea mai însemnată minoritate din Transilvania, s-au opus net unirii, convocând în decembrie 1918 o contramanifestație de mari proporții la Cluj, unde au solicitat revenirea la status quo-ului dinainte de război. Pe de altă parte, sașii, după o perioadă de expectativă, în ianuarie 1919 au organizat o adunare la Mediaș, unde s-au declarat loiali statului român. Șvabii bănățeni au făcut lucrul acesta ceva mai târziu, abia în august 1919, după intrarea trupelor române în Timișoara. În ce-i privește pe evreii din Transilvania, aceștia s-au manifestat în trei moduri distincte, explică cercetătorul clujean. Majoritatea, maghiarizată și maghiarofilă, a urmat, firesc, linia maghiarilor. O altă facțiune, cea a sioniștilor, s-a declarat loială României, în urma unei adunări organizate la Cluj în 1920, iar evreii transilvăneni din Vechiul Regat și-au declarat loialitatea mai iute, în martie 1919, însă reprezentativitatea lor este dezbătută în continuare.

Chiar și romii au organizat, în 27 aprilie 1919, la Târnăveni, „Adunarea locuitorilor țigani din Ardeal”, în timpul căreia și-au manifestat adeziunea la noul stat. „Se cunosc, din păcate prea puține detalii despre această adunare și nu se poate spune cât de mulți romi au participat și cât de reprezentativă a fost”, precizează cercetătorul.

Omogenizarea interbelică

Politica interbelică a statului român a fost una de omogenizare etnică. „Este o chestiune de perspectivă. Din punctul de vedere al minoritarilor, mai ales al maghiarilor, care s-au pomenit literalmente peste noapte din majoritari, minoritari, a fost vorba de o politică de românizare”, spune Gidó Attila. Ca reacție, Liga Națiunilor, organismul mondial fondat în urma Primului Război Mondial, a fost bombardat de sesizări ale minorității maghiare cu privire la presupuse discriminări. „Perspectiva statului român era însă alta, și anume că România Mare acorda drepturi mult mai mari minorităților decât acestea avuseseră în Austro-Ungaria”, precizează cercetătorul.

După o primă fază de pasivism, în care maghiarii s-au izolat și au refuzat să participe la viața politică din România – atitudine similară celei adoptate de români după crearea Austro-Ungariei în 1867 -, aceștia au înființat Partidul Maghiar, în 1922, ca organizație politică reprezentativă în toată perioada interbelică. Uneori acest partid s-a aliat cu partide românești, alteori, cu formațiunea germanilor.

A urmat al doilea Război Mondial cu transformările radicale petrecute după terminarea sa, odată cu instaurarea comunismului. „Pentru minoritatea evreiască  Holocaustul a fost cea mai neagră perioadă. Apoi a urmat cea mai neagră perioadă pentru germani, când au fost deportați 70.000 în Siberia”, completează istoricul clujean.

1953, un minim istoric

Din punct de vedere politic, până în 1953, au funcționat organizații naționale create de Partidul Comunist ca fiind „curelele de transmisie”, prin care regimul controla minoritățile. Acestea au fost desființate însă în 1953, când comuniștii au decretat că problema minorităților a fost rezolvată în România. „Acesta este un moment foarte important, când minoritățile își pierd complet reprezentarea politică în România”, punctează cercetătorul.

A urmat înființarea Regiunii Autonome Maghiare, care funcționat între 1952-1968, dar și o represiune după revolta antisovietică din Ungaria în 1956. „Regiunea Autonomă a fost un import de timp stalinist, deoarece în URSS existau numeroase astfel de regiuni autonome create după criterii etnice. În România, deși a fost impusă de sus, Regiunea Autonomă a fost percepută pozitiv de maghiari”, mai spune cercetătorul.

Următorul capitol important în relația dintre statul român și minorități, după desființarea Regiunii Autonome Maghiare în 1968, a fost exodul germanilor  și al evreilor care supraviețuiseră Holocaustului. „Au fost vânduți, practic, bucată cu bucată de regimul Ceaușescu”, spune Gidó Attila. Au urmat anii 1980 cu o încordare fără precedent a relațiilor dintre România și Ungaria, reflectată printr-o escaladare a neîncrederii între majoritatea românească și minoritatea maghiară.

După Revoluție, situația minorităților s-a îmbunătățit radical. „A fost însă tardiv pentru germani, care au ales să emigreze în bloc în Germania, la începutul anilor 1990”, mai spune Gidó Attila. „Au fost vremuri bune și vremuri mai puțin bune pentru minorități. Pentru evrei, Holocaustul a fost cu siguranță cea mai neagră perioadă. Pentru germani, anii deportărilor, de după cel de-al doilea Război Mondial, pentru maghiari, probabil că anii 1980 au fost cei mai grei. Însă, una peste alta, după Revoluție, deși au existat multe probleme și discuții, minoritățle și-au câștigat tot mai multe drepturi și situația lor a devenit tot mai bună”, încheie Gidó Attila.

 

Evoluție demografică

Recensământ 1930

  • 18.057.028 de locuitori.
  • Români: 71, 9%
  • Maghiari: 7, 9%
  • Germani: 4, 1%
  • Evrei: 4, 0%

 

 

Recensământ 2011
    • 20.121.641 de locuitori
    • Români: 88, 9%
    • Maghiari: 6, 5%
    • Rromi: 3, 3%

     

 


Publicitate

Postaţi un comentariu