Cruzimile și evadările spectaculoase ale Clujului

În locurile din centrul Clujului prin care astăzi ne plimbăm în liniște pașii și gândurile, odinioară se petreceau cruzimi greu de imaginat. În zona Pieței Unirii de astăzi erau arși pe rug sau decapitați sute de oameni. Ba unii erau chiar rupți în patru de tot atâția cai care îi trăgeau în patru direcții, iar femeile puteau fi aruncate de vii în Someș, într-un sac închis.

Pedepsele erau cumplite pentru înțelegerea omului de astăzi și ele nici măcar nu erau pentru fapte dintre cele mai grave. Spaima de un sfârșit înfiorător îi făcea pe mulți să încerce cu orice chip să evadeze din locurile în care erau închiși înainte de crunta pedeapsă, iar evadările pot fi mult mai spectaculoase și cu mult înainte de evadările din cărțile unor autori celebri. Iar unul dintre locurile în care erau închiși era un turn al Clujului, care a servit ca închisoare vreme de 600 de ani.

Istoricul Vasile Lechințan, de la Arhivele Naționale Cluj, a descoperit în documentele istorice că de turnul Clujului se leagă și câteva dintre cele mai spectaculoase evadări. Dar evadările n-au fost consemnate ca atare, ca istorioare în sine, ci ca aspecte care rezultau din activități administrative. Spectaculoasa evadare a doi români, acum aproape 5 secole, din temuta închisoare a Clujului, a ajuns să fie cunoscută doar pentru că administrația locală consemna în documentele vremii cheltuiala pe care a trebuit s-o facă pentru a fi astupată gaura făcută de evadați.

”Cu mult înainte ca eroul lui Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo, să evadeze săpând o gaură prin celebra închisoare, care se întâmpla probabil la începutul secolului al 19-lea, la Cluj, tot așa, au evadat doi români, în anul 1588, săpând o gaură în peretele închisorii și ieșind afară prin acea gaură. Aflăm asta dintr-un registru de socoteli al primăriei care spune că au fost plătiți doi zidari care să umple gaura pe unde au evadat doi români. Se întâmpla în toamna anului 1588. E unul dintre cele mai pitorești momente ale istoriei închisorii Clujului”, povestește Vasile Lechințan.

El își amintește și de o altă evadare, descoperită și ea indirect din documentele vremii: ”Ar mai fi una pitorească. Era un proces în anul 1568, în care se spune că tatăl lui Dumitru Pașcu din Feleacu a evadat din turnul Clujului sărind afară și așa și-a pierdut toată averea. Era vorba de avere care trebuia să rămână fiului său, dar numai din partea dinspre mamă. Ca să-și recupereze averea trebuia să urmeze un proces la Cluj, pentru că Feleacul era un sat românesc pe teritoriul orașului Cluj; se întindea orașul Cluj până la granița cu Rediu. Tatăl acestui Dumitru Pașcu se zice că a fost închis pentru că a fost hoț și tâlhar. Tâlhar în documentele Evului mediu înseamnă răsculat. Deci, e foarte probabil să fi fost în răscoala lui Gheorghe Doja la 1514”.

Turnul Clujului, clădirea în care a funcționat cel mai mult o închisoare a orașului era construit tot în zona centrală a orașului de astăzi. Vasile Lechințan spune că era o închisoare în care încăpeau 30-40 de deținuți: ”Turnul Clujului, un fel de turn al Londrei al nostru, era situat în colțul interior al zidului cetății vechi, care era ca un patrulater. În colțul dinspre sud-est al patrulaterului, unde e acum Gambrinus, acolo era turnul Clujului și până la mijlocul secolului al 19-lea era singura clădire rămasă întreagă din vechime. Avem și o descriere. Era destul de mare, că spune că la intrare în dreapta, la parter, era camera celor trei temniceri și bucătăria. În stânga zice că era o cameră unde erau deținutele mai cumsecade și care aveau și paturi, dar dincolo erau ținute deținutele care aveau la activ o faptă mai gravă și care aveau acolo numai niște pliciruri, nu aveau paturi. În plus, era și o pivniță unde erau deținuții care urmau să fie condamnați la moarte. Acolo erau cei care erau legați în lanțuri. Sus erau alte camere. O cameră iarăși pentru temnicerul de acolo, cu bucătărie, după aceea era o cameră cu paturi pentru infractori din elita Clujului, probabil la bătăi, la anumite petreceri sau pentru datorii la joc de cărți sau ceva. Și dincolo erau ceilalți care erau cu fapte mai grave și care nu aveau paturi”.

Cei care supravegheau închisoarea aveau niște îndatoriri bine stabilite, foarte asemănătoare cu cele ale gardienilor de astăzi, așa cum spune Vasile Lechințan: ”Închisoarea avea și un regulament care se păstrează de la 1780. De exemplu, temnicerii nu aveau voie să închidă pe cineva fără știrea magistratului orașului. Nu aveau voie să bea, să ia bani de la deținuți, de la cei din înalta societate. Trebuiau să examineze zilnic fiarele la picioarele deținuților, să examineze dimineața și seara zidurile, să nu fie cumva sparte, să se mulțumească cu leafa pe care o au și să nu ia bani de la deținuți”.

Turnul Clujului era locul unde și-au petrecut ultimele zile de viață foarte mulți oameni. Ei erau întemnițați acolo, iar în funcție de gravitatea faptei, unii erau duși în piața din centrul orașului, unde fie erau bătuți, fie erau executați în fața mulțimii adunate ca la spectacol.

”Era o societate extrem de nemiloasă și de dură în Evul mediu. Erau pedepse cumplite. Deținuții, mai ales cei condamnați la moarte aveau o soartă cumplită. De exemplu, cele mai ușoare pedepse erau cele prin legarea la stâlpul infamiei din Piața Mare, azi Piața Unirii. Era un stâlp al infamiei și țiganii îl băteau conform pedepselor cu atâtea vergi -20, 30, 40. Pe femei le băteau cu nuiele. Astea erau pedepse mai ușoare, dar apoi erau pedepse la moarte. Cumplită era pedeapsa prin care erau rupți în patru: erau legați de patru cai care trăgeau în patru părți. Apoi era pedeapsa tăierii capului, spânzurătoarea. Am găsit și români spânzurați pentru diferite fapte, și un maghiar pentru că a furat din piviniță de la unul. Și un croat, și un german. Chiar pentru furt. Era o cruzime extraordinară să fie condamnat la spânzurătoare pentru furt. Nu întotdeauna. Am mai găsit și că erau bătuți cu vergile pentru furt. S-ar putea să fie diferențe și de etape istorice și de gravitate sau recidivă”, spune istoricul clujean.

Potrivit lui Vasile Lechințan, femeile aveau și ele parte de morți cumplite. Arderea pe rug și înecarea în Someș erau doar câteva: ”S-ar putea ca Evul mediu să fi fost mai groaznic, pentru că, de exemplu, femeile, pentru pruncucidere sau ceva, erau băgate în sac și aruncate în Someș. Era o societate de o cruzime extraordinară. Și arderea pe rug. Era o pedeapsă cumplită. Nu numai Baba Novac a fost ars pe rug în piața Clujului. Piața Clujului e martoră la atâtea arderi pe rug, mai ales de vrăjitoare. Într-un ev mediu dominat de spaime, numai să fi văzut pe o vecină că merge cu pisica la poiată și pisica probabil iese mai repede și sare pe poiată, ziceau că aia e vrăjitoare. Ba se întâmpla să-i fie calul bolnav… Toate aceste cumplite spaime ale evului mediu se transferau în zona mirajului și a vrăjitoriei. Sunt foarte multe procese în arhivele Clujului referitoare la această zonă a vrăjitoriei. Le ardeau de vii. Au fost foarte multe cazuri. Și decapitările tot acolo se făceau”.

Nici măcar cei sus-puși nu erau feriți de asemenea tipuri de moarte, iar pedepse în bani mulți se dădeau chiar pentru înjurături: ”Chiar și niște nobili acuzați de trădare în 1594, din câteva familii, 4-5 nobili, au fost decapitați în piața Clujului pentru trădarea principelui. Și principele se uita de la geam cum i-a decapitat, apoi le-au fost luate averile. O parte a averilor au ajuns pe mâna orașului Cluj. În Evul mediu și pentru înjurături găsim pedepse. De exemplu, la o breaslă de meseriași, dacă prindea vreo calfă sau ucenic cu o înjurătură, era amendă un florin sau doi forinți. Era  mult, fiindcă 7 florini era un cal”.

 [stextbox id=”custom”]

Pușcăriile Clujului

Turnul Clujului, construit în urmă cu circa 700 de ani, a funcționat ca închisoare vreme de vreo 600 de ani, dar n-a fost singura pușcărie a orașului. Vasile Lechințan: ”Turnul a fost închisoare din evul mediu timpuriu, cam de la constuirea zidului cetății vechi, înainte de 1314. Abia apoi, în sec 19 se gândește Clujul să facă o altă închisoare, mai spațioasă. Așa ajunge și această clădire din mijlocul arhivelor să fie atunci închisoarea orașului. A fost construită la 1870. Acolo avem exact celulele, unde avem depozitul de arhive. Dacă ar fi o investiție europeană, s-ar putea transforma într-un loc pitoresc al orașului, unde să fie un muzeu.

A funcționat ca închisoare după ce s-a distrus turnului Clujului. Aici a fost închis de exemplu Gheorghe Dima, foarte mulți intelectuali din Transilvania în preajma primului război mondial. Apoi, în perioada interbelică, a administrației românești, a funcționat ca închisoare pentru minori, a fost închisoare cam până după al doilea război mondial, apoi s-au mutat arhivele. Au mai fost și alte închisori: închisoarea de la armată, de la tribunal, de la poliție, care funcționau ca închisori temporare. Nu știu unde a funcționat și penitenciarul Cluj, unde au fost închiși, prin anii 50, mulți pentru delicte contra comunismului”.

[/stextbox]