De vorbă cu Iosif Király, unul dintre artiştii remarcati de delegaţia Tate Modern din Londra

Foto: Dan Bodea

Vizita la Cluj a Comitetului de Achiziţii al Departamentului pentru Rusia şi Europa de Est al Muzeului Tate Modern din Londra l-a avut în focus, în mod deosebit, pe artistul vizual Iosif Király, unul dintre artiștii români care s-a bucurat de o reală recunoaștere internațională după1989, atât prin activitate individuală, cât și în calitate de membru în proiectul colaborativ subREAL.

Din anul 2000 artistul a realizat, în mai multe formule colaborative numeroase proiecte fotografice ce investighează schimbările din peisajul urban al României post-comuniste. În 2007 a inițiat – iar de atunci coordonează – RO-Archive, un amplu proiect de documentare vizuală a mutațiilor care se petrec la nivel național în diferite domenii: industrie, agricultură, comerț, cultură, educație, religie, turism, etc.Din 1992 ţine un curs facultativ de fotografie la Universitatea Națională de Arte din București iar în 1995 devine membru fondator al departamentului Foto-Video Procesare Computerizată a Imaginii din cadrul aceleiaşi universităţi. Prezent la Cluj cu instalația foto Serving Art 1, expusă în Galeria Spațiu Intact din Fabrica de Pensule, artistul a răspuns întrebărilor noastre legate de conceptul expoziției, dar și cu privire la „mecanismul” pieței de artă.

Reporter: Care au fost pașii realizării expoziției Serving Art (1997-1999)?

Iosif Király: Lucrarea este făcută într-o formulă de grup și am lucrat cam zece ani de zile plecând de la arhiva de fotografii a revistei „Arta”, din perioada comunistă. „Arta” era organul de presă a Uniunii Artiștilor Plastici, singura revistă a profesioniștilor, de altfel foarte controlată de puterea politică. Imediat după 1989 noi am fost editorii revistei și din 1993 revista nu a mai putut fi susținută financiar. Nemaiavând sediu, toate cutiile de fotografii a trebuit să le depozităm în alt loc. La un moment dat am început să lucrăm cu ele, am făcut un proiect de cercetare. Fotografiile sunt tehnice, sunt reproduceri de artă, fără scopul de a fi fotografii artistice. Erau făcute fără grija compoziției deoarece fotograful știa că va decupa din mijloc opera de artă. Din cauză că formatul lor era de 6×6 se vedea în jur și atelierul artistului, sau alte personaje și decoruri. Astfel, pe negativ era și aura de realitate din jur, mult mai interesantă decât ce era în mijloc. Mărind negativul a apărut altceva decât ce își doreau fotografii în momentul când au făcut acele poze.

IMG_1822

IMG_1820

R.: Ce reprezintă această instalație din punct de vedere conceptual?

I.K:: Sunt mai multe discuții în spatele conceptului. Una este despre timp și memorie. Orice fotografie la care te uiți te face să te gândești la o perioadă în istorie, apoi te gândești la fragmentul de realitate inedit. Este și o discuție asupra autorului: este fotograful, sau suntem noi, sau este artistul?Discuția asta despre autor de la postmodernism încoace este foarte serioasă. Mulți artiști și-au pus întrebarea dacă valabilitatea autorului mai contează. Mai putem vorbi de un autor în lumea asta în care imaginile circulă cu așa rapiditate?Întrebările acestea am încercat să le inducem și privitorului.

R: Această expoziție ați pregătit-o și pentru membrii Comitetului de Achiziții de la Muzeul Tate?

I.K.: În luna aprilie a fost cineva din partea comitetului și a făcut o selecție de lucrări care ar fi putut fi interesante pentru comitet și în ideea aceasta a fost și lucrarea instalată. În ultimii ani lucrarea a mai fost expusă într-o expoziție retrospectivă la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), la București, dar și la Istanbul.

R.: De ce credeți că există acest interes pentru recuperarea noii avangarde a anilor ’60-’80 din această parte a Europei?

I.K.: Acest Comitet și-a dat seama că muzeului îi lipsește partea aceasta din colecție. Muzeul era focusat pe arta occidentală și în general americană și până în anii ’90 acesta era interesul. Era o totală ignoranță pentru arta din estul Europei, din păcate nu existatu publicații, în România nici acum nu există o istorie a artei contemporane după 1945, cu reproduceri și așa mai departe. Cine vrea din Occident să studieze trebuie să ia cataloage, articole. După 1990 scena artei contemporane a început să nu mai fie așa polarizată pe vestul Europei. După căderea Cortinei și a Comunismului a crescut interesul pentru Rusia, China, Africa, Orientul Apropiat, America de Sud. Acum cei de la Tate au realizat că le lipsește arta anilor ’60-’70-’80 și astfel au ajuns și în această parte a Europei.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

„Dintre cele două expoziții vernisate în spațiul The Office, mi-a plăcut în special cea a grupului Sigma deoarece, făcând școala la Timișoara, le-am fost elev celor din acest grup. Niciunde nu s-a făcut o prezentare așa exhaustivă a grupului lor. Cealaltă expoziție nu reprezintă neapărat o gândire, ci gusturile unor oameni cu bani care s-au gândit să colecționeze. Sunt, oricum, peste un anumit nivel”, a precizat Iosif Király cu referire la expozițiile „Generația 2000 din Cluj în trei colecții românești”, respectiv „1.1.1. + Sigma1 Expoziție retrospectivă: Poetica spațiului.Utopie și cercetare”. Cele două expoziții fac parte din seria de evenimente prezentate în prima ediție a proiectului Cluj Art Weekend.

Iosif Király,   în fața unei lucrări din expoziția „1.1.1. + Sigma1 Expoziție retrospectivă: Poetica spațiului.Utopie și cercetare”/Foto: Dan Bodea

Iosif Király, în fața unei lucrări din expoziția „1.1.1. + Sigma1 Expoziție retrospectivă: Poetica spațiului.Utopie și cercetare”/Foto: Dan Bodea

R: Este vital pentru un artist să intre într-un sistem de galerii?Îi garantează asta succesul?

I.K.: Depinde de galerie. Termenul de galerie este unul generic. Sunt multe pseudogalerii și tot felul de straturi de impostură și în această zonă. Mulți promit marea cu sarea, îți iau lucrările și apoi nu le mai vezi. Din păcate, exact ca în sportul de performanță, a dispărut acel entuziasm făcut de dragul performanței. Din ce în ce mai mult, partea de creație este vârful iceberg-ului, iar ceea ce este în rest este PR. Dacă nu activezi într-o „echipă” mare rămâi pe maidan. Ca să faci performanță, să ajungi la o cotă, trebuie să ai o vizibilitate și un aparat în spate care să te propulseze. Acest lucru este cu două tăișuri: pe mulți, în special dacă sunt foarte tineri și ajung în mecanismul ăsta pot să îi plafoneze, adică pot să aibă niște rețete de succes și să-i inhibe în a mai experimenta. Nu mai au libertatea de a crea de dragul artei și de dragul cercetării. E un risc. Pe de altă parte e bine pentru că arta valorează din ce în ce mai mult, dar pe de altă parte, ca orice lucru care se comercializează foarte mult începe să-și piardă din inocență și din sinceritate.

R: Cum ați evoluat ca artist din punct de vedere tematic după 1990?

I.K.: Din punct de vedere tematic eu am avut două direcții: cu grupul subREAL direcția era din punct de vedere tehnic bazată pe instalații, performance, după aceea mai mult pe fotografie de anumite tipuri. Individual mă interesează foarte mult relația cu memoria, să-mi verific anumite amintiri, să-mi confrunt fotografiile de familie cu situații pe care le trăiesc acum, în sensul acesta lucrez. Am pe de altă parte niște proiecte documentare, am lucrat cu un grup de arhitecți și am documentat în special în București tranziția aceasta. Totodată, coordonez cu mai mulți studenți sau foști studenți, RO-Archive, un amplu proiect de documentare vizuală a mutațiilor care se petrec la nivel național în diferite domenii. Cu subREAL am lucrat mult cu arhive și ce mă interesează este să reconstruiesc. În anii ’90 în România s-au pierdut foarte multe arhive care au fost distruse sau aruncate, nefiind considerate valoroase. Eu am încercat prin proiectul acesta să creez o arhivă sistematică cu lucrurile care dispar, cum se văd și urmele a ce a fost înainte dar și lucrurile care se întrevăd să se schimbe. Este o fâșie mică și subiectivă până la urmă, dar mă interesează.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

 

Grupul subREAL a fost înființat în 1990 de către Călin Dan (istoric de artă şi artist) în prezent noul manager al Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC) din București şi Dan Mihălțianu (artist), cărora li s-a alăturat la scurt timp Iosif Király (arhitect şi fotograf). Mihălțianu părăseşte grupul în 1993. subREAL este considerat unul dintre cele mai influente grupuri aristice româneşti, fiind primul a cărui activitate a fost recunoscută internațional. Practica artistică a grupului – în domeniile fotografiei, video-ului, instalației şi performance-ului, explorează traumele, miturile şi clişeele istoriei (recente) româneşti şi impactul acestora în societate şi în artă. Lucrările lor utilizează un vocabular post-conceptual şi neo-avangardist ce pune în discuție – într-o cheie radical critică şi ironică – realitatea politică, socială şi culturală ca o modalitate de a „exorciza reziduurile deceniilor opresiunii comuniste”.

Serving Art 1 (1997-1999) este o instalație foto cuprinzând peste 700 de fotografii alb-negru (18 x 24 cm) montate pe pereții galeriei. Fotografiile sunt făcute după negativele găsite în arhiva fostei reviste Arta, publicația de artă oficială în România între 1953 şi 1989. Imaginile reprezintă lucrări de artă (picturi şi sculpturi) fotografiate pentru tipar. Însă aceste imagini cuprind şi contextul „aural” al lucrărilor fotografiate – obiecte, recuzită, personaje ce țin o pânză în fundal etc. – astfel dezvăluindu-ne o parte din universul lor de atunci, dar şi ceva din mecanismele de fabricare a discursului artistic oficial. În acest sens, seria Serving Art 1 este o modalitate elaborată de a înfățişa şi dezbate în ton critic convențiile estetice, paradigmele politice, relațiile de putere, dar şi capacitatea fotografiei de a a reda fidel realitatea şi, în acelaşi timp, de a fi un instrument eficient de manipulare şi control. Expoziția poate fi vizitată în galeria Spațiu Intact din Fabrica de Pensule până în data de 7 noiembrie.


Publicitate

Postaţi un comentariu