ANAF, dragostea mea

Foto: Dan Bodea

Părinții m-au crescut frumos. M-au învățat că nu e bine să am datorii către nimeni, nici măcar către stat, deși statul român, în relația cu mine, e precum ”perceptorul” din Moromeții. Statul român mă obligă să plătesc taxe și impozite de parcă aș fi angajatul lui, dar un angajat de la ultima secție, acolo unde lucrează cei pe care personalul de la birouri nu vrea să-l vadă. Nu știu de ce, dar mă privesc, de fiecare dată, cu aceași atitudine de superioritate: ”Iar a venit ăsta, iar trebuie să-mi pierd vremea cu el, iar e nedumerit de ce trebuie să plătească taxe, pe care oricum le-a mai plătit odată”. Fiecare dintre noi știm, dinainte să ieșim din casă, că trebuie să ne înarmăm cu o supradoză de calm, atunci când e ziua de ANAF.

Când e de luat nimeni nu te crede

Anul acesta, pentru prima dată după mulți ani, mă anunță contabila că pot să merg la instituția ”perceptor” să-mi recuperez banii pe care i-am plătit în plus, pe anul fiscal anterior. În loc să mă bucure, vestea îmi dă o senzație ciudată. Și începem aventura. Era pe 10 ianuarie anul curent. Îmi iau frumos bonul de ordine și mă îndrept voinicește spre ghișeul 7, cred. Pe panoul de afișaj e numărul meu, dar un tânăr discuta cu doamna de după geam. Omul cerea niște lămuriri, ce declarații trebuie să completeze, unde să le depună etc.

Timpul se scurge și eu devin un pic nerăbdător. Pentru informații există un ghișeu chiar la intrare pe dreapta. În fine, lămurit sau nu omul pleacă. Mă uit pe panoul pe care sunt afișate numerele. Al meu e încă acolo. Fac un pas spre ghișeu, dar o duduiță sprintenă se și apleacă și cere alte lămuriri. Știam eu că nu poate fi atât de ușor, să-ți iei număr, să-ți vezi numărul afișat și să nu fie nimeni la geam. Aștept alte câteva minute, până când fata pleacă și ea, lămurită, sau nu. O văd cu coada ochiului că se oprește la informații. Deci se poate și acolo. În sfârșit, mă înclin spre geam, la ANAF nu ai altă soluție decât să te apleci, salut frumos și întind bonul cu numărul.

Foto: Dan Bodea

Doamna îl privește, mi-l împinge înapoi prin scobitura din geam: ”Acuma dacă am văzut că nu vine nimeni cu numărul ăsta, am trecut la următorul”, zice doamna. Îi zâmbesc la fel de frumos precum am saluta-o. Îi reamintesc că abia de 30 de secunde s-a dus duduia din fața mea, care nici măcar nu avea treabă la ghișeu, ci doar voia niște informații, la fel ca tânărul dinainte. Îmi expun ca la școală scopul vizitei. Se uită suspicios la mine și mă întreabă: ”Trebuie să luați bani?”. Răspund afirmativ, predau buletinul și aștept să mă identifice în calculatoarele de tip 486, pe care lucram la sfârșitul anilor 90. Mă găsește, mă anunță suma care trebuie să mi se restituie dar, nu se poate. Trebuie să revin după 16 ianuarie, pentru că acum se procesează date, se fac niște modificări, se recalculează, se regularizează. Revin în data cu pricina (16 ianuarie 2017). De data asta nu e nimeni la ghișeu și, culmea, numărul meu e afișat de cum mi-am luat bonul de ordine. Altă doamnă dincolo de geam. Reiau povestea, am venit să încasez niște bani, am plătit mai multe taxe și impozite decât am estimat eu că o să produc etc. ”Cine v-o zis că trebuie să luați bani?”, mă întreabă iritată. Depășim momentul, predau actul de identitate și începe căutarea.

”Mda, aveți de primit suma…, dar stați că trebuie să recalculăm că mai aveți ceva din urmă”. Acel ceva din urmă este o poveste ce se repetă ori de câte ori ajung la ANAF. Mereu întreb dacă mai am ceva de plătit, mereu mi se dau asigurări că sunt la zi și tot mereu, la următoarea descălecare la instituția ”perceptor” am ceva de plătit din urmă, evident cu penalitățile aferente. ”Da vreți să luați banii? Nu mai bine facem noi o regularizare și nu mai plătiți ce aveți de plătit pe anul ăsta?”, mă întreabă subit de amabilă doamna.

”Nu. Mulțumesc de ofertă, aș vrea să-i ridic”, răspund. Zâmbetul îi dispare și începe să prelucreze ceva pe calculator. După alte câteva minute primesc o hârtie și sunt îndrumat, deloc amabil, către trezorerie. ”Da mai bine reveniți mai târziu, că imediat îi unu și fetele au pauză”, îmi transmite doamna de după geam. Mă uit pe ceas, unu fără douăzeci, deci timp ar mai fi. La Trezorerie iau alt bon de ordine și aștept și aștept și aștept și e deja unu și zece și mă gândesc să revin mai târziu.

O ultimă privire spre panoul care afișează numerele și surpriză, e al meu. Mă duc la primul ghișeu, doamna mă privește deloc fericită că nu a putut să-și ia pauză, dar nu din vina mea, jur. Începe să prelucreze, apoi întreabă: ”Lena <<e un nume fictiv, evident, n.r.>>, ești în pauză?”. ”Nu, ce-i?”, răspunde colega de dincolo de peretele de lemn. ”Ai suma de …?”. Liniște. Trag cu coada ochiului spre celălalt ghișeu de unde ar trebui să ridic banii. Doamna completează tacticoasă niște foi. ”Ai suma de …?”, mai întreabă odată colega.

Doamnei care de obicei ia bani îi vine greu să creadă că trebuie să și dea. Deschide un sertar și cu o voce sfârșită își anunță colega: ”Am”. Mi se întocmesc formele și formalitățile, trec la ghișeul alăturat și, de data asta privesc eu spre bani, puțin superior. Semnez ce e de semnat și dau să ies. Mă uit la ceas, e deja unu și 25, e bine. Într-o oră am terminat. Mi se părea iar ciudat. Atunci când trebuie să-mi plătsc obligațiile durează de două, trei ori mai mult. Am ieșit confuz. Nu știam dacă să mă bucur sau nu că am scăpat după doar o oră, dar am înlemnit instantaneu. Mi-am amintit că până la sfârșitul lunii trebuie să mă întorc. Și de data asta trebuie să dau bani, deci îmi iau zi liberă de la serviciu.


Publicitate

Postaţi un comentariu