Amintiri cu Moș Crăciun

Deși pe vremea copilăriei mele, cam prin anii ’60, Moș Crăciun începea să  devină Moș Gerilă, să știți dragilor, că și noi, copiii de atunci, am avut parte de multe bucurii în luna cadourilor. Aceasta începea cu Moș Nicolae, când în ghetuțe găseam o cărticică, bomboane, dar și nelipsita mătușa Mărioara (așa îi spuneam nuielușei, una simplă, fără ornamentele de azi, parcă proaspăt ruptă din arțarul din fața blocului unde locuiam), continua cu cele trei zile de poveste ale lui Moș Crăciun și se termina cu cele două zile de Anul Nou, ale lui Moș Gerilă.

Așteptam cu nerăbdare ajunul Crăciunului și-mi aduc aminte și azi că-i recitam moșului pe nerăsuflate:

„Brăduleț, brăduț, drăguț
Ninge peste tine
Haide, hai, în casa mea
Unde-i cald și bine
Pom de Anul Nou te fac
O, ce bucurie
Cu beteală am să te-mbrac
Și steluțe, o mie!”.

Abia apoi îmi dădea moșu’, îmbrăcat într-un halat roșu până-n pământ (mai târziu aveam să aflu că era unul dintre vecini) cadourile. Și acum îmi amintesc că primeam, pe lângă nelipsitele dulciuri și banane (criza nu venise încă peste România), câte o cărticică din colecțiile Traista cu povești sau Povești nemuritoare, din care mai am ceva exemplare prin bibliotecă.

Dar cadoul care a rezistat cel mai bine peste ani (are peste o jumătate de secol) este un glob pământesc, funcțional și azi. Poate și din cauza lui am îndrăgit geografia, dar și istoria, încercând să aflu pe glob, țări, capitale, mări, continente…

Foto: Dan Bodea

Desigur, pe măsură ce am crescut, Moș Crăciun a cam dispărut din peisaj, devenise, cum spuneam, Moș Gerilă, dar magia Crăciunului, nu. Au avut grijă de asta părinții mei. Nu a fost an în care să nu primim, eu și fratele meu, măcar câte o carte, dar și alte cadouri. Știu că într-un an am fost întrebat ce aleg între un trenuleț și patine. Am ales patinele, pentru că prin apropiere era un lac și când îngheța, jucam hochei cu prietenii. Asta, până când odată s-a rupt gheața (nu vă speriați, doar până un pic mai sus de brâu am intrat în apă), ajungând acasă ud leoarcă, destul însă cât să fac o ușoară pneumonie… Și așa s-a cam terminat aventura mea cu hocheiul.

Mai târziu, când ne-am mutat la țară, am descoperit ce fain era de Crăciun la colindat. Bine, și la oraș era frumos, mai ales când mergeam cu sorcova pe la vecini și colegii de serviciu ai părinților și ne umpleam pușculița. Nu era deloc rău. Dar la țară, Crăciunul e altfel. La căminul cultural din sat erau, după caz, trei sau patru zile de horă. În ajun, umblam cu colindatul prin tot satul, cu cei trei highiduși (n.r.- muzicanți instrumentiști, dintre care, obligatoriu, unul cânta la vioara cu goarnă) tocmiți de câțiva localnici, fiind primiți în aproape toate casele. Iar în unele se întindea câtea o masă, ca la nuntă, cu toate bunătățile de sezon, udate cu un vin roșu de buturugă de Bihor.

Știu că uneori ajungeam acasă dimineața, apucam să dormim câteva ore, pentru că trebuia să mergem și la biserică. Mai apoi, spre înserat, ne îndreptam spre cămin, pentru că începeau corinzile (n.r.-dansurile populare), care se-ntindeau până la ore mici din noapte. Acolo am prins drag de dansurile populare, având o undă de regret că nu le-am practicat la un nivel de ansamblu. Din păcate, după 1990, tradiția asta, a colindatului a cam dispărut . Și nici corinzi nu se mai fac. E drept, nici iarna nu mai e ce-a fost odată. Vorba ceea, unde-s zăpezile de altădată? Dar, poate cu timpul, noi, românii, vom începe să apreciem din nou frumoasele noastre tradiții. E de datoria noastră să nu le lăsăm să dispară.

Dan Bodea, un om mare, redevenit pentru câteva clipe copil.

Transilvania Reporter vă prezintă, pe parcursul Ajunului, o serie de povești despre magia Crăciunului, privită prin ochii mai multor generații. 

Postaţi un comentariu