Adela Golea, Medic-şef UPU-SMURD Cluj: Femeile pot „cuceri” lumea la fel cum o fac bărbații

Foto: Dan Bodea

De 25 de ani lucrează în sistemul medical și mărturisește că, în continuare, cazurile care o provoacă din punct de vedere intelectual îi aduc cele mai mari satisfacții. La Unitatea de Primiri Urgențe din Cluj, pe care o coordonează începând cu anul 2013, are în subordine în jur de 185 de persoane, cărora li se adaugă alți 150 de paramedici-pompieri SMURD în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) Cluj. Doamna doctor Adela Golea crede că femeile pot „cuceri” lumea, la fel cum o fac bărbații, atâta timp cât dispun de aptitudini care le permit să se dezvolte pe un anumit nivel.

„Un medic nu îl crești peste noapte, un specialist bun nu îl obții în trei minute. Poți să îți bați joc de el dacă vrei și asta e tendința societății: Lasă că îl dăm pe unul la o parte și ne creștem altul. Dar ce pui în loc?În momentul în care amputezi toți specialiștii, cine îi va crește pe ceilalți?Eu mi-am lăsat întotdeauna telefonul deschis, deși familia mea nu este de acord. Am vrut să știe  colegii mai tineri că dacă au un caz pe care nu îl pot rezolva, sau pe care nu sunt siguri, mă pot apela. Întotdeauna m-am gândit că atunci când ți se întâmplă ceva nu ai un nume. Când ești în comă, când ai făcut infarct pe stradă, când ai făcut accident de mașină, nu îți scrie numele pe frunte. Vei depinde de cel care ajunge primul la tine, de cel pe care tu, ca profesionist, ai avut obligația să-l pregătești”, precizează Adela Golea, Medic-şef UPU-SMURD Cluj, în discuția pe care a avut-o cu Transilvania Reporter.

De ce credeți că ne-am gândit la dumneavoastră pentru a realiza profilul unei femei puternice?

Îmi aduc aminte că o discuție similară am avut în Comisia Profesională Europeană de Urgență când s-a pus problema că avem foarte multe fete în specialitate pe medicina de urgență. Nu este o specialitate comodă dacă ne gândim și la partea de dezastre. Câteodată fetele sunt mai fragile, își asumă responsabilitățile, dar nu le poți trimite întotdeauna pe un teren accidentat. Dar ele sunt mult mai organizate și dedicate. Formează mai ușor echipa pentru că și acasă își formează familia și de obicei femeia este liantul. Ea știe să îi aducă pe toți la masă. Dar eu nu aș merge pe diferența de sexe, ci pe partea de pregătire și de abilități de a se dezvolta alături de echipă. Nu ești manager pentru tine, ești manager pentru ceilalți. Cât timp ești în funcție toată lumea este drăguță cu tine, pentru că depinde de tine. Dar să vedem ce rămâne după ce pleci. Dacă și după ce pleci oamenii te vor saluta și vor continua să vină la tine înseamnă că ți-ai făcut datoria. Dacă nu, înseamnă că doar ai stat într-o funcție.

Ce înțelegeți prin a fi o femeie puternică?

Cum spuneam, nu cred foarte mult în această diferență de sexe. Este adevărat că genetic suntem puțin diferiți. Cred, în schimb, pentru anumite profesii într-un profil psihologic al persoanei, fie că e femeie, sau bărbat. Trebuie să aibă niște aptitudini care să îi dea voie să se dezvolte pe acel nivel. Avem destule exemple de femei, dar și de bărbați care în anumite poziții au deschis lumea. Ceea ce eu zic că ne lipsește la sistemul de educație este tocmai acest lucru, de a studia profilul psihologic al persoanei și de a o îndruma ce să facă în viață. Depinde foarte mult de persoanele care sunt lângă noi. Părinții mei nu au vrut să mă facă medic. Eu am făcut sport și am urmat un profil artistic. În clasa a noua am virat spre partea medicală pentru că mi-am dorit foarte mult și apoi a intervenit un accident care nu mi-a mai permis să fac sport. La liceu mi s-a spus că am aptitudini pentru partea pedagogică, dar mi-am mascat această parte pentru că nu mi-am dorit-o trăind în casă cu doi profesori. M-am dezvoltat până la un punct pe partea medicală după care au venit la mine oameni care mi-au propus să intru în universitate. Am spus nu, dar într-un final am ajuns tot acolo. Privind înapoi, îmi dau seama că este o parte nativă a mea. Pot să vorbesc două ore pe baza unui slide. Dar sunt și lucruri pe care nu le-aș putea face niciodată. Nu voi putea niciodată să mă uit în ochii cuiva și să nu îi spun că a greșit, dacă a greșit. În societatea noastră acest lucru este un defect.

Cum priviți generațiile actuale de medici, raportat la generația dumneavoastră?

Cu excepția accesului mult mai ușor la informații, per ansamblu eu zic că diferența între generații se manifestă vizavi de sistem. Însă dacă reușești să faci liantul cu ei și să le satisfaci cumva aspirațiile ești pe drumul cel bun. Și noi am fost la fel. Ideea este să fii deschis tot timpul pentru a vedea ce își doresc. Până la urmă este o piramidă psihologică. Toți dorim să ajungem în frunte, toți dorim să ne dezvoltăm, toți dorim să fim apreciați. Rolul nostru ca îndrumători este să vedem ce li se potrivesc. Sunt rezidenți care sunt buni pe această specialitate și care și-au dorit urgența. Există și colegi foarte buni în a vedea ce are pacientul, dar care nu au poate atenție distributivă. Pentru mine acest lucru prezintă un risc foarte mare pentru că la un moment dat vor fi nevoiți să asiste patru sau cinci pacienți și să-l extragă pe cel care este cel mai urgent. Repet, au cunoștințe, își fac treaba și pun bine diagnosticul, dar ce fac cu ceilalți pacienți de lângă ei?. În mod normal, în viață, toți avem niște oameni care ne-au influențat sau modelat. Și aceștia sunt oamenii cu experiență.

În cazul dumneavoastră cine au fost persoanele care v-au influențat și modelat?

Noi când am început specialitatea nu erau specialiști de urgență și eu am găsit un colectiv foarte bun care m-a modelat la Institutul Inimii. Am găsit apoi al doilea colectiv la actualul Institut de Gastroenterologie, unde era o Unitate de Primiri Urgențe. Și acolo am învățat ce înseamnă practica în echipă. Întotdeauna când ceva nu știai, puteai să suni și cineva sigur discuta cu tine. În cazul nostru, obiectul muncii este pacientul. Omul nu are nicio vină că eu am copilul bolnav acasă, că nu am putut dormi azi noapte, sau că am altă problemă de serviciu care îmi distrage atenția. Trebuie însă să înțelegem că nimeni nu e perfect. Mi se spune de multe ori că pentru că am tratat foarte mulți pacienți ar trebui să știu tot. Este imposibil așa ceva. Poate simt că am nevoie și de părerea domnului doctor de la cardiologie, de  părerea doamnei doctor de la terapie intensivă și de cea a doamnei doctor de la interne pentru a găsi cei mai bun plan de tratament. Ne trebuie omul care a avut expunere la caz, fie tânăr, fie bătrân. E foarte greu să admiți tu că ai greșit pentru toți dintre noi, e foarte greu să ceri ajutor, deși poate îl necesiți.

„Medicina nu este o știință exactă cum scrie în ghiduri. Nu avem boli, avem bolnavi”

Care sunt cele mai complexe cazuri într-o Unitate de Primiri Urgențe?

De obicei, sunt cele de politraumă, accidentele rutiere sau persoanele căzute de la înălțime. Sunt cazurile pacienților care vin la noi pentru o problemă, dar ei mai au alte boli. Uneori nu este complicat din punct de vedere al diagnosticului, ci este complicat din punctul de vedere al asistenței medicale. Și mai sunt cazurile care îi implică pe copii pentru că acolo impactul psihologic este mult mai mare. La 80 de ani ai avut o viață care cât de cât a fost trăită, dar când te gândești că s-a întrerupt o viață la 5 sau 10 anișori, de multe ori ne întrebăm: Oare am făcut tot?Oare am fi putut schimba ceva?Părțile acestea nu se văd. Am mulți colegi care după cazuri complexe, vin și zic că parcă o perioadă nu ar mai vrea să lucreze cu pacienți în stare critică pentru că sunt convinși că ar fi putut face mai mult. Uneori putem duce toate aceste sentimente, alteori avem perioadele noastre când nu mai putem. Eu recunosc că ar fi nevoie, atât la noi, cât și la chirurgi sau alte specialități – că dacă vă uitați la un chirurg când iese din sală după cinci ore nu îl recunoașteți – de asistență psihologică. Asta nu înseamnă că ești caz psihiatric, ci ar fi nevoie de cineva care să te asculte și să te ajute. Pot exista momente în viață când într-adevăr nu poți trece mai departe. Dacă cineva îți întinde o mână vei trece, dacă nu, s-ar putea să ajungi pe bancheta cealaltă. Și cred că avem multe astfel de exemple în societate.

Cât de complex a fost cazul avionului prăbușit în Apuseni?

Nu pot să spun că eram foarte bine adaptați pentru condițiile în care s-a lucrat atunci. Dificultatea cea mai mare pentru colegii mei a fost faptul că nu puteau comunica între ei, pentru că nu era semnal la telefoane și nu puteau comunica nici cu mine, nici cu dispeceratul. Cazurile au fost nu doar cu parte medicală, ci și cu impact psihologic. În plus, foarte mult a contribuit negativ faptul că nu s-a mers pe o direcție unică de a comunica datele. Dezinformarea are, de obicei, impact foarte mare asupra echipelor. Noi suntem obișnuiți să lucrăm sub coordonare pentru că altfel nu putem. Dacă sunt mai mulți șefi se creează haos. Au fost multe acuzații nefondate. După acel eveniment eu am pierdut doi oameni din colectiv care nu au mai dorit să facă asistență pre-spital. La noi lucrurile sunt particulare. Trebuie să luăm o decizie de tratament în pre-spital înainte de a avea orice investigație, numai în funcție de ceea ce vezi și de simțurile tale. Aceasta nu va fi niciodată o decizie perfectă. Dar dacă nu se ia această decizie, riscurile sunt mult mai mari pentru pacient. Medicina nu e o știință exactă cum scrie în ghiduri. Nu avem boli, avem bolnavi și fiecare vine cu „materialul” lui.

Cu ce probleme vă confruntați cel mai des ca medic-șef al UPU?

Medicina, din păcate, din punctul meu de vedere, este o profesie care îți permite foarte puțin să greșești. Dacă în alte meserii refaci softul, refaci motorul, sau poți remedia situația, la noi nu se poate. Aceasta este o problemă care mă afectează cel mai tare, ca șef de serviciu. De ce?Pentru că atunci când preiei un serviciu, te simți responsabil de tot ce se întâmplă la nivel general. Îți dai seama că poate din lipsă de personal, din faptul că nu ai protocoale foarte clare, sau din cauză că oamenii nu știu întotdeauna ce să facă, supraviețuirea pacienților este pusă sub semnul întrebării. Sau poate că nu ai în secție anumite mecanisme sau aparate care să te ajute să iei o decizie mai repede, că nu există un sistem bine pus la punct în a comunica cu alte specialități în așa fel încât să poți ajuta la timp. Eu zic că, din fericire, s-a dezvoltat în ultimii ani foarte mult partea de investigații, dar nu mai poți ca singur specialist să asiști un pacient. Îți trebuie și alte specialități cu care trebuie să ai o comunicare deschisă. Sistemul nostru este unul semi-deschis, sau uneori chiar închis. Departamentele sunt la distanță, nu ai cu cine să comunici și acest lucru involuntar de tine ca profesionist influențează soarta pacientului. De exemplu, internezi un caz pentru care ști că ai nevoie de analize din oră în oră, dar laboratorul fiind la o distanță mare de tine poate dura trei ore până primești rezultatul, timp în care nu ai acces la acel rezultat. De aceea, am încercat să aducem un mini laborator care să îmi poate reda rapid o serie de informații. Poate nu îmi dă exact toate detaliile despre un pacient, dar din punctul meu de vedere ne ajută foarte mult cu informații primare.

Din punctul de vedere al populației există, de asemenea, și problema cu supraaglomerarea și oamenii știu că dacă vin la UPU stau mult.

Acest stat mult nu este întotdeauna efectul a ceea ce se întâmplă în secția mea, dar se răsfrânge asupra secției. Faptul că specialiștii nu vin la timp la consult sau că nu discută între ei cine preia pacientul, afectează timpul de funcționare în UPU. Pentru mine aceste lucruri sunt cele mai grele pentru că îmi dau seama că nu reușesc să rezolv anumite situații. Dar nu le pot rezolva dacă nu am sprijinul celorlalte structuri. Nu vorbim de motoare, de uși, de fiare. La mijloc întotdeauna este un om. Mai este și aspectul de percepția în rândul populației pentru că noi, medicii, nu ne facem înțeleși întotdeauna din cauza  limbajului de specialitate. Dar trebuie cumva să comunicăm cu oamenii și să înțeleagă că și ei trebuie să aibă un minim de noțiuni, să cunoască un pic sistemul și să își cunoască drepturile. Dar și obligațiile. Avem pacienți care pleacă de la noi cu o indicație să își facă niște investigații și nu fac asta. Și se întorc după două săptămâni și ne spun că nu i-am tratat bine. Avem foarte mulți pacienți vârstnici, oameni care dacă noi am vrea să îi declarăm cazuri sociale nu sunt. Au pensie, au casă, au familie, dar nu mai pot singuri să se îngrijească. Nu îi ajută nimeni. Din păcate, însă, nu toate problemele sunt ale medicilor: unele probleme sunt sociale, unele sunt de familie, dar dacă nu sunt integrate în societate, noi nu vom reuși niciodată să le facem față. Există cazuri în care soțul depinde de soție, el având sechele după accident vascular. Soția face infarct, salvarea îi aduce pe amândoi, pe doamna o internăm, dar cu soțul ei nu avem ce face. După două zile vecinii cheamă salvarea că soțul nu mai poate, că nu mai are cine să îi dea să mănânce, să îl spele. Acesta nu este un caz medical. Dacă suni la căminele de îngrijire ne cer dosar, dar eu ce fac cu acest om între timp?Rămâne în UPU, îmi blochează patul și nu mai pot lua prelua alt pacient. Și așa crește timpul de așteptare. Datoria mea este de fapt să văd pacientul bolnav și să îl tratez. Impactul negativ al oamenilor asupra colegilor mei va duce la plecarea lor. Sunt tineri care spun că nu se vor pensiona de aici și sunt determinați să plece.

Ce vă motivează să mergeți mai departe?

Fiind crescută într-o familie mai în vârstă, care m-a învățat că în viață trebuie să mergi mai departe, orice ar fi, eu sunt într-un fel atipică. Nu mi-am dorit această funcție și recunosc că am preluat-o și dintr-o anume obligație. De foarte multe ori am vrut să plec de aici și nu din cauza părții profesionale. Îmi place medicina, îmi place ceea ce fac și pot să spun că după aproape 25 de ani, cazurile care îmi pun mintea la contribuție îmi aduc cele mai mari satisfacții. Pentru că asta mi-am dorit să fac de mică. Problema cea mai mare este însă aspectul social, inechitățile și faptul că de câte ori vrei să faci ceva, toată lumea te reclamă. Dacă vrei să schimbi o procedură, deși e în favoarea pacientului, se opun toți. Atunci stau să mă gândesc: Merită? Dacă mie mi se întâmplă ceva, îmi mai deschide cineva ușa? Nu. Voi rămâne o pacoste pentru familie, atât. Toată lumea ne condamnă că din cauza banilor medicii nu fac cât ar trebui. Dar nu este adevărat. Este adevărat că intră în joc și banii, dar îți trebuie și un sistem în care să te poți dezvolta, să poți lucra cinstit, fără să te amenințe nimeni. Am colegi care au fost bătuți, care au fost înjunghiați. Nimeni din acest serviciu nu cred că dorește să facă rău cu bunăvoință. Da, nivelul de cunoștințe este diferit, fiecare avem o curbă de învățare. Dar fără susținere și cu amenințări de pe o bancă, sau alta, nu vei reuși să crești nivelul acelui serviciu. Această problemă trebuie să o înțeleagă și populația și personalul medical și să punem la mijloc pe acela care suferă.

Dacă ar fi să o luați de la capăt…

Aș face tot medicina și nu altceva. Mi-a plăcut și îmi place în continuare și nu cred că altceva mi s-ar potrivi ca personalitate.


Publicitate

Postaţi un comentariu